pauberty

Vizionasem cu vreo două zile în urmă un documentar foarte interesant despre influența Pentagonului în producțiile cinematografice ale Hollywoodului. Da, era de știut faptul că și la americanski există ditamai cenzura: filmele de război în special trebuie să proslăvească soldatul universal american, să-l pună într-o lumină pozitivă, să-l imortalizeze pentru posteritate ca simbol al dreptății, libertății și păcii mondiale. Bullshit, băi americanilor! Chiar la voi unde, vorba aia, democrația e mai democrație decât oriunde... Așadar, sub starea asta de sictir am urmărit (două seri la rând) „Oamenii Monumentelor”, un film despre o echipă de specialiști în arte care spre sfârșitul WW2, au avut misiunea de a recupera capodoperele artistice adunate de trupele germane de-a lungul și de-a latul Europei. Mari nume pe afiș, George Clooney, Matt Damon, Bill Murray, John Goodman, Jean Dujardin, Bob Balaban, Hugh Bonneville, Cate Blanchett, desamăgire pe ecran. Scenariul mi s-a părut tras de păr, s-au băgat multe, prea multe replici caraghioase și nelalocul lor în tentativa de a aduce o undă de umor; apoi chimia între personaje a avut o reacție pozitivă, dar a lipsit cu desăvârșire. Imaginea a fost foarte bună și oarecum muzica îți capta atenția, restul e tăcere. Nota 6.

Ai zice ca e un film S.F. low budget prost si vechi. Nu e. E o mica piesa de arta - un zbor sublim al imaginatiei prin diferite universuri abstracte, o calatorie ce are la baza un comic bizar, bine structurat insa pentru a nu pierde atentia privitorului. Ce primeaza este dialogul de-a dreptul briliant ce-i vizeaza in special pe fanii S.F. Prin aluzii subtile acestia sunt insa ridicularizati, pentru ca da, "Gentlemen Broncos" este in primul rand o comedie. O comedie al carei fir epic este impletit in jurul lui Benjamin (Michael Angarano), adolescentul scriitor a carui opera ii este plagiata. Poate ca finalul ar fi trebuit construit altfel, in ton cu tot filmul, dar e bun si un happy-end ca deh, tot omul trebuie sa plece fericit de la cinema si sa aiba senzatia ca a inteles totul. 9 Stele.

Cheyenne (Sean Penn) este un ex-rockstar damblagit care-și duce viața luxuriantă așa, în dorul lelii alături de familie și prieteni, o adunătură de ciudați care pare desprinsă de pe altă planetă. Extrem de interesantă este perspectiva din care este privit comportamentul unui astfel de personaj care „rămas copil”, „își trage nevasta ca în prima zi” și „cade în depresii mocirlite-n remușcări” pentru că tot ceea ce a făcut bun în lumea asta a fost să „cânte melodii depresive pentru copii depresivi”. La doi dintre fani Cheyenne le duce regulat flori... la mormânt. Dar soarele răsare și în comedia neagră - rockstarul pleacă într-o călătorie de-a lungul Americii pentru a-l găsi pe călăul tatălui său, nazistul Aloise Lange (Heinz Lieven) părtaș la Holocaust. Filmul poate fi încadrat lejer în galeria operelor de artă, muzicaliatea și aspectul vizual fiind de-a dreptul sublime. Și cireașa de pe tort o constituie bineînțeles interpretarea briliantă a lui Sean Penn, devastator de originală.

Stau și mă gândesc cam cu câtă fervoare aș fi privit acest film în urmă cu, să zicem 10 ani. Acum, erodat de vârstă și damblagit de băutură am privit filmul celor de la BBC distanțat, cu oarece undă de nostalgie. M-au mișcat cântecele lui, imaginile cu el, interviurile sale... dar mai ales, finalul, in care erau prezentate imagini cu mulțimea de fani (10 000!!!) adunată la casa lui Kurt Cobain din Lake Washington la o zi după anunțarea morții muzicianului. John Dower reconstituie drumul parcurs de Kurt Cobain în ultimele sale zile de viață. Internarea in L.A. in clinica de dezintoxicare Exodus, evadarea, întâlnirea din avion cu Duff McKagan, reîntoarcerea în Seattle, chindiile de prin baruri, nopțile prin moteluri, întâlniri fugare cu diferiți oameni, droguri... și în cele din urmă sinuciderea.... Munca de documentare a regizorului este lăudabilă: a reușit să vorbească cu o grămadă de oameni din anturajul lui Cobain, persoane care, de ce nu, l-au influențat într-un mod sau altul: Charles Cross (biograf Nirvana), Harvey Ottinger (șofer limuzină), Alice Wheeler (prieten), Leland Cobain (bunicul lui Kurt), Tracey Marander (fosta prietenă), Charles Peterson (fotograf), Chad Channing (primul tobar Nirvana), Duff McKagan (fost basist GNR), Gary Smith (electricianul care l-a descoperit pe Kurt împușcat), Marty Riemer (DJ din Seattle care a anunțat primul moartea superstarului), ș.a. După cum se vede, autorul nu a vorbit cu Courtney Love, Krist Novoselic sau Dave Grohl.

O adaptare modernă a cărții lui Feodor Dostoievski „Crimă și Pedeapsă” - adică acțiunea se desfîșoară în Moscova zilelor noastre, cu metrou, mașini, televizor, ș.a.m.d. Am rămas uimit cât de proastă a putut fi această ecranizare, cât de placidă, anostă și lipsită de orice substrat artistic... noroc că am citit cartea ca să văd imensa diferență între un geniu și un terchea berchea al cinematografiei, Menahem ăsta, care la cei 73 de ani parea fi un student la Film ce-și dă corigența. Și când te gândești că la viața lui a regizat 45 de filme... Un film la care am depus mari eforturi să-l văd până la capăt (și a durat 2 ore, neică). Nota 4 - nu trebuie să vezi așa ceva.

"I'm a ghost, I don't exist. I'm gonna find you and I'm gonna kill you. I'm gonna disappear and no one is ever gonna know." Ho, Ho, la 57 de ani Bruce Willis s-a retras la birou lăsându-i pe alții mai tineri să lupte în linia întâi. In cazul de față pe Josh Duhamel, aruncat pe valurile celebrității de trilogia „Transformers” a lui Michael Bay. „Fire with Fire” este un film de acțiune ce respectă întru-totul rețeta clasică: crima, martorul, polițistul, mafiotul, polițista (idila intre martor si polițistă), urmărirea, amenințarea, lupta, răzbunarea. De-a lungul desfășurării acțiunii sufletul îți stă la gură într-o oarecare măsură, numai că finalul e dat în stambă și sufletul poate pleca liniștit la locul lui. L-am apreciat pentru că nu am văzut de multă vreme un thriller și parcă imi era dor de puțină „adrenalină”.

Wow! Amy Adams și Emily Blunt pe afiș. De văzut! Cele două dive ale momentului interpretează rolurile a două surori care intră într-o afacere delicată dar „cu șfanț”: curățenie și dezinfecție în casele unde au avut loc crime - firma lor fiind botezată luminos „Sunshine Cleaning”. Bine, bine, filmul nu pune accent musai pe job-ul lor ci mai degrabă pe axa relațiilor interumane de-a lungul unei povești banale dar cu un aer deosebit, hilar și tragico-comic uneori pentru că, da, ecranizarea e o comedie neagră reușită. In jurul celor două „albinuțe” gravitează alte două personaje la fel de pitorești: „gândacul” - copilul „bastard” destul de sensibil și inteligent ca să ți se pună la inimă interpretat de Jason Spevack și „bondarul” - carismaticul bunic ce are replică la orice, briliant jucat de Alan Arkin. Poate în fond nu e cel mai tare film al anului dar pentru mine a fost suficient de bun să mă binedispună si mai ales, să mă facă să râd. În hohote. 10!

Pregătiți-vă batistele. Urmează un film lacrimogen. Și dacă aflați că e după un caz real aveți toate motivele să plângeți. Sam (Chris Pine) vine la inmormântarea tatălui său. Relația dintre ei fusese de multă vreme stinsă, așa că tânărul nu prea pune sentiment la un astfel de eveniment. Speră insă ca bătrânul să-i fi lăsat ceva bani moștenire. Când se întâlnește cu avocatul familiei, Sam realizează că tatăl său a lăsat moștenire 150.000 $... nu lui ci unui copil, Josh (Michael Hall D'Addario) care trăiește cu mama sa Frankie (Elizabeth Banks) și de care, conform testamentului, trebuie să aibă grijă. Sam realizează astfel că în cel mai firesc și stupid mod... are un nepot... și o soră... care i-au suflat banii de sub nas. Un secret bine ascuns de-a lungul timpului, confirmat în cele din urmă de mama sa, Lillian (Michelle Pfeiffer). Sam se hotărăște ca înainte de a le da sau nu moștenirea să-și cunoască mai bine noile rude. Filmul are acea doză de suspans, te ține cu mintea atentă și din când în când îți oferă portițe de refugiu pentru luări aminte. O dramă de familie excelentă, un film bun din toate unghiurile care are puterea de a transmite mesaj, de a-ți oferi prilejul și șansa de a medita asupra valorilor familiei. Bonus: Cele șase reguli de viață moștenite de Sam de la tatăl său: 1. Dacă îți place ceva nu inseamnă că toți sunt în bot după acel ceva. 2. Cele mai multe uși din lume sunt închise, așa că dacă vrei să intri pe vreuna alege-o pe cea interesantă și dacă ciocănești la ea fă-o cât mai original. 3. Tot ce crezi că e important nu este și tot ce crezi că e neimportant... este. 4. Nu-ți fă nevoile unde mănânci. 5. Apleacă-te asupra problemei... nu contează rezultatul. Important e să fii acolo și să participi la rezolvare. 6. Să nu te culci niciodată cu cineva care are mai multe probleme decât tine.

Briliant! Iată-l pe neobositul Woody oferind un exemplu de cum ar trebui să arate o comedie (ciocu mic, Adam Sandler!). Umor incandescent, situații comico-hilare, dialoguri ironice, naive uneori, toate într-un conglomerat atât de bine structurat încât aduce lejer filmului rangul de capodoperă. Și e atât de greu să faci o capodoperă in 2012.... Peste tot și toate, asupra unei distribuții amețitoare (un regal cinematografic, ce mai...), planează însuși maestrul, marele Woody Allen cu-ale sale poante și replici debordante, inteligente și subtile. Cum bine a subliniat cineva, „Din dragoste pentru Roma” nu e un film pentru oricine, pentru cei care o ard la rece (comentează) deplorabil pe site-urile de specialitate și notează un film după a lor jalnică știință și conștiință. Fabulos de-a dreptul, o comedie de care mi-era dor, un film la care am crezut că mor de râs, o peliculă de un absurd grandios, ca să-l citez pe Lucian Maier de pe LiterNet. Mulțumesc Woody Allen, să trăiți maestre, mă inclin.

Destul de bun film, eroul nostru se numește Danny (Chris Pine) și e orb. Nu concepe lumea înconjurătoare, doar își imaginează cum ar fi, și mai ales, își imaginează cum e, sau mai bine zis cu ce se mănâncă dragostea. Categoric, sintagma „dragoste la prima vedere” nu-i pentru el, totuși, în una din vizitele la spital pentru o eventuală operație pentru recăpătarea vederii, o întâlnește pe asistenta medicală de origine hindi Leeza Raja (Anjali Jay) pentru care, așa cum poate, va lupta să o aibă ca consoartă. O comedie romantică cu happy-end din care îmi rămâne în memorie morala de rigoare: „orice om, indiferent de condiția fizică sau socială are dreptul să iubească”.

Un thriller făcut între prieteni, între prietenii lui Mel Gibson (regizorul de exemplu i-a fost asistent de regie în Apocalypto), cu un buget relativ mic (20 mil.$) și un cadru „teatral”, închisoarea mexicană „El Pueblito”. Și începe lumea să se ia la harță, să se bată și să se omoare de se umple ecranul cu sânge. Bineînțeles, mărul discordiei, ca peste tot în lume e valiza cu bani, apare și femeia, apare și intriga și iar dă-i cu pumnii și cu grenăzile și cu pistoalele și eroul principal a dreaq nu moare și pace și dacă chiar sunteti curiosi, (atenție, spoiler!) cum necum, El Gringo va ajunge pe acea insulă tropicală alături de femeie și copilul cu care se cunoscuse în pârnaie și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Un film de Mel Gibson pentru Mel Gibson - inutil de amintit că el face toți banii. Merge.

Nota 6.6 pe IMDb pe bună dreptate. Minusuri multe, prea puține plusuri. Americanski iar s-au agățat de 11 septembrie 2001 și dacă ne gândim câte mii de oameni au murit în clădirile World Trade Center putem sta liniștiși că Hollywood-ul are subiecte pe viitor. Tom Hanks a fost Tom Hanks, nimic de obiectat spre deosebire de Sandra Bullock care a scos tot dramatismul din ea. Și pe John Goodman cine l-a pus la ușă? Cât despre personajul principal, Oskar (Thomas Horn - nu, nu a fost strălucit) nu pot să spun decât că m-a înnebunit cu zornăitoarea aia și explorările sale New-Yorkeze. In final chiar am anticipat care era ideea scriitorului (filmul este o adaptare după o nuvelă scrisă de Jonathan Safran Foer) : uuups! ori a lăsat-o în aer să ne dăm noi deștepți că am înțeles, ori nu și-a dat seama unde a ajuns... :când în final Oskar, fobic dealtfel, are curaj să sară de pe scrânciobul lui taică-su din Central Park are o revelație; atunci înțelege - micul zbor înseamnă o frântură de libertate adevărată; tatăl său a zburat mai mult... și pentru totdeauna.

De unde a plecat și unde a vrut să ajungă Călin Mitulescu? Ce ciorbă de burtă de artă e asta că mie îmi provoacă repulsie. Nu poți să nu faci o analogie cu „Eu când vreau să fluier, fluier”, și probabil acesta a fost fundamentul care m-a ținut în fața ecranului preț de o oră și patruzeci de minute. Desprins de subiectul „Loverboy” mi-am imaginat că pelicula de față e continuarea „Fluieratului”. Silviu, acum cu numele Luca (George Pistereanu) a mai făcut patru ani de pușcărie după care s-a întors acasă și datorită problemelor financiare a fost nevoit să se mute împreună cu mama lui, aici D-na Savu (Clara Voda) la bunici, undeva într-un sat din Dobrogea „la o oră de mare”. Bineînțeles că Ana, aici Veli (Ada Condeescu) s-a îndrăgostit lulea de Silviu Luca inca după episodul din penitenciar și la liberare l-a urmat fără să clintească. Viața celor doi decurge normal, presărată cu sex, chindii și escapade temperamentale - in dulcele stil romanesc. In final, Luca, pentru că nu a iubit-o niciodată, o plasează pe Veli unor pești. Pe bani frumoși. „Loverboy” - un film mediocru promovat excelent.

Sunt multe de spus despre acest film, despre curajul realizatorilor de a prezenta lumii adevăruri înfiorătoare despre industria alimentara americană. E de la sine înțeles că și noi suntem în aceeași oală datorită U.E. Mâncarea nu mai e mâncare. Ea nu vine de la o fermă ci de la o fabrică. Micii fermieri sunt înghițiți și constânși în comasorul marilor companii alimentare. Companii care nu urmăresc sănătatea consumatorului ci propria dezvoltare și profitul. Au ajuns atât de mari și puternice încât se cred Dumnezeu, pentru că intervin și modifică cursul firesc al naturii. Un pui nu mai crește în 90 de zile ci în 50, ca să dau doar un exemplu. Si totul e din vina noastră, a consumatorului care e ghidat după dictonul „ieftin și bun” - da, e ieftin dar în niciun caz nu e bun. Toate bune și frumoase până se ajunge la sănătate. Se prezintă cazul unei avocate al cărui copil a murit în urma infectării cu bacilul e.coli. S-a dovedit că acesta mâncase un hamburger dintr-un lot care era infestat și chiar în aceeași perioadă era în retragere din magazine. Părinții au mâncat și ei, insă imunitatea lor a rezistat. A copilului nu. A murit în 10 zile. Femeia dă în judecată firma producătoare dar se izbește de un zid de avocați și procurori care o anihilează. Legile în același timp sunt de așa natură - e firesc, atâta vreme cât politicul e controlat de economic, de ban. E interesantă faza de final în care doamna avocat este întrebată ce mănâncă. Răspunsul e de așteptat: „nu pot să vă răspund ce mănânc dar mai ales ce nu mănânc pentru că aș leza aceste mari companii și nu mai am chef de noi procese.” Alt caz interesant e cel în care o companie monopolită controlează semințele de soia, modificate genetic, evident. Fermierii sunt obligați să folosească aceste semințe pentru că altfel încalcă protocolul prin care firma în cauză deține patentul pentru astfel de culturi. Chiar dacă un fermier va cultiva semințele lui proprii pe care le păstrează de la un an la altul, va fi atacat în instanță pentru că primăvara plantele lui vor poleniza pogoanele vecine și va „infesta” culturile „legale”. Si mai sunt multe de spus. În orice caz, e bun câte un astfel de duș rece care ne aduce cu picioarele pe pământ dar care practic nu rezolvă nimic, poate doar ne scutură puțin conștiința. Nota bene, merita vazut!

Să zicem că luăm cina intr-un cadru ecleziastic, intr-o parohie. Câțiva preoți, cruci pe pereți, rugăciunea de început, surori care nu mai contenesc cu aprovizionarea consumatorilor, tot tacâmul. Dar tu ești ironic și nu vrei să consumi evenimentul într-o tăcere contrară cel puțin bunului simț. Și spui un banc. Cu preoți. Cam asta a făcut și Nanni Moretti cu filmul de față, numai că ironia lui ajunge pe cea mai înaltă treaptă și „prinde” un moment de extremă importanță, succesiunea la tronul papal. Cu toate că subiectul a mai fost exploatat in cinematografie, Moretti vine cu un tonus special, specific și un scenariu fictiv, numai bun să te țină cu gura căscată. Mai concret, noul papă ales, interpretat de Michel Piccoli are un atac de panică și-și refuză „postul” pentru că are o responsabilitate prea mare. Papa evadează din Bazilica San Pietro și rătăcește pe străzi îmbrăcat în civil pentru a se regăsi și a face alegerea corectă. Penibilul situației ar fi fost grotesc dacă mâna fină a regizorului italian nu ar aduce încurcătura la limita decenței umane și conduitei creștine. Cu toate acestea poziția bisericii catolice a fost reținută, sursele media invocând scurt pe doi faptul că pelicula poate fi luată ca „o lecţie de toleranţă şi de ironie".

Un film pe care il pandeam de mult, in primul rand pentru distributie: Julianne Moore si Liam Neeson. Nu m-au dezamagit - is mari, ce mai... Unde mai pui ca Juliane apare si in cateva ipostaze erotice destul de curajoase si cam nesanatoase. "Chloe" este un remake dupa productia franco-spaniola din 2003, "Nathalie" cu Gérard Depardieu si Emmanuelle Béart. O drama despre o femeie ce-si banuiete sotul ca o inseala si plateste o tarfa (Amanda Seyfried) sa-i faca avansuri sotului pentru a se convinge de fidelitatea lui. Curvistana o trage pe sfoara pe biata femeie, luandu-i banii si vanzandu-i gogosi despre cat de afemeiat e barbatu-su. Si se intampla ceva neasteptat - muierea isi descopera afinitati lezbienice si se trezeste ca chiar ea ii face avansuri curvei. Punctul culminant, Chloe (curva) realizeaza ca s-a indragostit de Catherine (femeia suspicioasa). Numai ca totul se termina sec... nu vreau sa bag spoilere. Mai degraba o metafora sau un eseu cinematografic. O reflectie asupra casatoriei.

Terifiant de-a dreptul, filmul este un reality-show macabru care se desfasoara in baza militara internationala Armadillo - Afganistan. Patrundem, asadar in viata catorva soldati danezi, si-i urmarim timp de sase luni, cat dureaza misiunea "de mentinere a pacii". In timpul liber nu se plictisesc: jocuri video, internet, filme (porno in special), telefoane acasa, plimbari cu motocicletele, mancare la discretie. Apoi urmeaza show-ul: daca patrulele sau turele de noapte sunt plictisitoare, atacurile sporadice ale talibanilor surprinse live de temerarul cameraman sunt de-a dreptul infioratoare. Unul dintre soldati parca vrea sa ne linisteasca: "Nu e chiar atat de grav. Talibanii sunt net inferiori numeric si din punct de vedere al armamentului. Noi suntem bine dotati asa ca riscul este aproape minim." Intr-adevar, la un moment dat plutonul format din vreo douazaci de militari este atacat de un grup de doar cinci talibani. Luati prin surprindere, "terminatorii" danezi se bat cap in cap si se pierd ajungand in haos sa traga unii in altii. Noroc cu unul mai zdravan care scoate o grenada si o arunca spre talibani. Satisfactia cu care acesta povesteste ulterior fapta de eroism te infioara: "Am aruncat grenada chiar intre ei imprastiindu-i in toate directiile. Cand m-am apropiat am vazut ca nu erau morti, se tarau plini de sange gemand. Am facut ceea ce era normal sa fac... cu decenta am descarcat vreo 30, 40 de gloante in ei. Au murit sigur." Ceilalti rad sadic. Pentru fapta sa soldatul primeste un calut de aur. Cele sase luni trec si criminalii nostri... mercenarii lui peste se intorc acasa. Te emotioneaza, n-am ce zice sa-l vezi pe ala cu grenada cum isi saruta femeia... si ceilalti care se trezesc prin baruri, familie, la iarba verde, discoteci. Ce-or fi toate astea? Majoritatea se vor intoarce inapoi pe front.

Cu alte cuvinte "Romanian Beauty". Daca inceputul filmului l-am privit cu scepticism chiar fiind tentat pur si simplu sa ies din cinematograf, continuarea m-a acaparat, m-a pupat pe frunte si chiar m-a imbratisat. In mod simplist si neconditionat "Buna, ce faci?" s-a asezat ca o petala de trandafir in gradina filmelor mele favorite. Un cuplu simpatic ajuns la 20 de ani de existenta (un fost pianist si o sefa de spalatorie) si rodul iubirii lor , un adolescent extrem de viril dar infantil. Anturajul, colegi de servici sau de scoala si da, elementul esential al povestii, chatul. In cautarea iubirii pierdute, Gabriel (Ionel Mihailescu) si Gabriela (Dana Voicu) descopera internetul si odata cu el, o lume virtuala in care, cred ei, se afla cheia fericirii. Coincidenta face ca cei doi sa se nimererasca pe un site de socializare fara sa stie unul de altul. De aici romanta iubirii atat de metaforic zugravita in imagine si text de realizatori. Comicul absurd se intampla in cele din urma cand cei doi se intalnesc. O comedie romantica originala, curajoasa si nonconformista, un adevarat entertainment de calitate made in Romania!

Greu de crezut ca filmul e incadrat de producatori in genul comedie; greu de crezut ca a avut un buget de 100.000.000 de dolari. Dustin Hoffman a refuzat sa mai joace in acest episod dupa ce a citit scenariul; a cazut totusi la conventie cu Universal Pictures sa traga sase scene. Ceilalti, Robert De Niro, Ben Stiller, Owen Wilson, Barbra Streisand, Jessica Alba, etc., probabil atrasi de avantajul financiar s-au straduit... Timp pierdut pentru noi.

WTF?! Zmeuris, tata. Toata stima si respectul pentru cea caruia ii este dedicat filmul, Domino Harvey, fiica celebrului (?) actor britanic Laurence Harvey. Domino si-a luat viata in piept si a devenit vanator de recompense. Viata ei, tumultoasa, dura si dezinhibata se termina brusc la doar 35 de ani dupa o supradoza. Din orice directie as privi pelicula tot raman dezamagit; in cele doua ore de vizionare esti pierdut intr-un univers absurd spre penibil. Domino (Keira Knightley) arata super bine, dar imaginea de rebela pe care o afiseaza e falsa, jenanta. Cand intra in banda vanatorilor de recompense spune cu un ranjet tamp: "Vreau un job. Ma antrenez de la 12 ani. Cutite, arme, tot... Sunt muncitoare, invat repede si nu mi-e frica de nimic. Nu mi-e frica de moarte." Nici in "Biciul Fermecat" nu auzi asa perle. Apoi, dupa un accident in care o duba se rastoarna cu vreo 10 oameni la bord ghici ce face eroina noastra? Dragoste, normal. Cum de nu te-ai prins? Doar ii placea de colegul ei Choco (Édgar Ramírez) si chiar acum a prins momentul - n-avea sa-i vada nimeni ca toti erau lesinati. Si lista cu faze de acest gen poate continua... Aparitia stelelor cazute din Beverly Hills 90210, Brian Austin Green si Ian Ziering te mai fac odata sa zici Fuck!, de parca n-ai auzit cuvantul asta de 123 de ori in timpul filmului. Deh, replica unui fan catre Ziering spune totul: "Credeam ca ai murit." Peste tot si toate, lui Mickey Rourke (ce-l interpreteaza pe Ed Moseby) nu-i poti atribui nicio vina - initial a respins rolul pentru ca i s-a parut scenariul slab, dar dupa aia si-o fi zis "What a hell.." si a acceptat cu conditia sa mai bage cate ceva de la el. Memorabila faza cand se uita la un film porno, Choco intra in camera si sparge televizorul la care Ed ii da cu replica: "Isuse, Choco, acum trebuie sa platesc 12,95 $ pentru filmul asta... Desi nu stiu cum se sfarseste." In concluzie mai multa stupefactie si dezamagire la final, dar i-am dat 5 pentru Mickey.