Radu T.

Chloé Zhao reușește să transforme pierderea într-o meditație vizuală elegantă. "Hamnet" nu e filmul care te ia de mână, mai degrabă te invită la o promenadă melancolică prin durerea unei mame care pierde totul. Adevăratul merit stă în imagini: peisajele sunt sobru frumoase, iar cadrul regizoral nu se forțează. Dar trebuie să spun, ritmul e... lent. Foarte lent. E o cântec de leagăn într-un fel, ceea ce funcționează pentru unii și plictisește pe alții. Actorul care-l joacă pe Shakespeare transmite o stare de imposibilitate, o pasivitate care se poate dovedi frustrantă. Maggie O'Farrell a adaptat volumul într-un concept mai strâns, dar pe ecran simți că s-au pierdut firul și substanța. Emoția e acolo undeva, doar că trebuie mult spor să o găsești. Pentru pasionații de dramă introspectivă și istoria literară, merită. Pentru restul, riscă să fie prea abstract și glas la piață.

După 25 de ani, Sidney Prescott se întoarce în al șaptelea film al seriei și, sincer, ar fi trebuit să rămână într-o pensiune liniștită. Williamson încearcă să relanseze franciza prin introducerea fiicei Sidneyului ca țintă, dar ideea în sine nu mai are forța de impact pe care o avea inițial. Problema principală e că Scream 7 se simte obosit. Mecanismul morții devine predicibil, iar tensiunea care caracteriza primele filme s-a diluat. Actoria e solidă, dar personajele noi nu reușesc să capteze atenția în fața moștenitorului francizei. Chiar și presența lui Sidney nu salvează ritmul inconstant al filmului. Nu e dezastru total, dar nici nu e ceva pe care să te grăbești să-l revezi. E doar un alt Scream care trece prin motiunile unui slasher modern fără să spună nimic nou. Seria a mers prea departe cu inovațiile, iar acum pur și simplu se chinuie să-și mai găsească relevanța.

Conceptul e ingenios, nu mă pot îndoi de asta. Un film care conectează viața unui personaj ordinar din America de provincie cu distrugerea unui oraș de pe cealaltă parte a lumii, prin mecanisme pe care regizorul Nacho Vigalondo nu se grăbește să explice. Anne Hathaway delivers o interpretare plină de vulnerabilitate, și există momente în care tensiunea între absurd și drama funcționează bine. Problema e că filmul nu decide cu claritate ce vrea să fie. Se avântă între comedie neagră și thriller psihologic, dar nimic nu se cristalizează cu adevărat. A doua jumătate pierde din ritm, iar unele alegeri narrative par improvizate mai mult decât deliberate. Ai senzația că Vigalondo are o idee genială, dar nu o execută cu suficientă coeziune pentru a-i da forța deplină. E de văzut dacă iți place experimentul, dar cred că merită o vizionare. Nu-i un film perfect, dar nici plictisitor.

Coogler promitea mult cu "Păcătoșii", dar filmul se prăbușește sub propria ambițiune. Ideea de bază are potențial, doi frați care se întorc acasă doar să descopere ceva malefic în așteptare, dar execuția e confuză și incorentă. Regizorul pare pierdut între genuri, oscilând neconfortabil între horror psihologic și thriller acțiune, fără să excele în niciunul. Performanțele sunt slabe, în special o distribuție care nu reușește să creeze tensiune psihologică reală. Există momente de filmmaking solid din punct de vedere tehnic, dar nu compenseaza prea puțin conflict dramatic și o structură narativă care se întinde în lungul de 2+ ore. Scenele horror se simt lipsite de impact, iar twist-ul final te lasă mai confuz decât șocat. Am avut speranțe după Black Panther, dar asta e o cădere notabilă. Pur și simplu nu funcționează.