Radu T.

Apex e genul de film care promite mult dar livrează puțin. Kormákur dă dovadă de o abordare tehnică competentă, iar peisajul australian e cu adevărat spectaculos, însă nu e suficient pentru a salva o poveste pe care am mai văzut-o și în alte zece filme de urmărire. Protagonista nu are suficientă profunzime psihologică pentru a ne face să-i pasă prea mult, iar antagonistul e unul dintre aceia care par periculoși doar pentru că scenariul spune că trebuie să fie. Tensiunea nu se construiește natural, ci apare în rafturi artificiale, ceea ce face ca acțiunile să se simtă mecanic. Am simțit că filmul merge pe pământul foarte familiar al thrillerului de supraviețuire fără să adauge ceva nou sau nici măcar executat foarte bine la nivel narrativ. Peisajul rămâne locul cel mai interesant din tot filmul. Mi-a lipsit o motivație reală să termin.

Documentarul lui Ronna Gradus tratează o temă sensibilă, dar realizarea rămâne superficială. Filmul urmărește vieții unor femei din industria sexului, iar intenția pare să fie humanizarea acestui univers, lucru pe care îl apreciez. Problema e că abordarea nu merge suficient în profunzime, lăsând impresia de spectacol mai degrabă decât de înțelegere reală. Structura narativă e fragmentară, iar interviurile nu construiesc o perspectivă coezivă. Gadus preferă să aglomereze povești fără a le dezvolta pe măsură. Tehnicamente filmul e solid, dar lipseşte reflexivitatea, acel nivel în care să te întrebi de ce și cum sunt spuse lucrurile. E un documentar bine-intenționat care ratează ocazia de a oferi ceva mai substanțial despre sistemul din spatele acestei industrii. Rămâi cu senzația că ai văzut doar vârful unui iceberg.

Mario se lansează din nou în spațiu, și e clar că franciza găsește din nou o cale mai ușoară decât prima dată. Aaron Horvath construiește o aventură colorată și plină de energie, dar senzația de déjà-vu e greu de ignorat. Ce funcționează e design-ul vizual și haosul bun al acțiunilor. Scenele cu Lumas-urile sunt adorabile, și Luigi are momente hilarante care merită fiecare secundă. Dar narația se simte oarecum atemporală, lipită de o formulă care nu se mai strânge ca înainte. Bowser Jr. ca antagonist principal e o alegere sigură, nu riscantă. Filmul știe ce vrea să facă, dar nu și cum să o facă cu forță. Nu e rău, dar nici nu te lasă în stare după ce ieși din cinema. E solidă popcorn entertainment pentru copii și nostalgici, doar că nu reușește să surprindă deloc. Recomand dacă ești fan Nintendo. Altfel, e ok pentru o seară în familie, nimic mai mult.

Hopperi pornește de la o premisă interesantă, ideea de a comunica cu animalele prin roboți este dinainte plină de potențial comic și aventuros. Daniel Chong aduce o abordare vizuală solidă, iar animația e la nivelul așteptat de la Pixar. Problema e că execuția nu ridică conceptul la nivelul promis. Mabel e un personaj ok, dar dezvoltarea ei pare superficială pe alocuri. Scenele cu descoperirile din lumea animală au momente chiar amuzante, dar multe dintre ele se simțin repetitive. Mesajul ecologic e clar și susținut, poate prea insistent la momente, ceea ce afectează fluxul narativ. Sunt acte care merg bine, alte acte în care poveștile secundare nu converg organic. Nu-i un dezastru, filmul e ok pentru o vizionare în familie, dar nu m-a marcat. Nici măcar Pixar nu mai surprinde cum obișnuia. Prea sigur pe formula veche, prea puțin periculos artistic.

Wirkola înțelege bine formula disaster-thriller, dar „Natură prădătoare" nu reușește să depășească formula. Uragonul și rechinii creează o premisă interesantă, doar că filmul ezită prea mult între suspans și action, rămânând într-un teritoriu mediu. Ce funcționează: tensiunea atmosferică din prima jumătate e solid construită. Scenele cu apa în creștere au o greutate vizuală reală, iar actorii par în pericol adevărat. Regizorul nu cade în cliștee grotești cu monstrul, ceea ce e apreciabil. Ce nu merge: personajele sunt prea schematice, iar din al doilea act filmul alunecă într-o succesiune de scene de evaziune care se repetă. Se simte că scriptul s-a runs out of ideas după mijlocul filmului. Finalul e previzibil. E o producție decenta dacă vrei ceva ușor, fără pretenții mari. Nu-ți va schimba ziua, dar nici n-o vei regreta. Perfect pentru o seară când nu ai chef de ceva prea complex.

După cinci sezoane de declin progresiv, filmul Peaky Blinders reușește să readucă Tommy Shelby în forma lui de glorie. Harper construiește o trama cu mai multă greutate decât ultimele episoade seriale, iar Cillian Murphy se avântă din nou în rolul personajului cu o intensitate care lipise din final. Povestea despre nazism și economia britanică avea potențial să devină pedantă, dar scenariul o ține suficient de activă pe front personal. Cinematografia e sobră și potrivit coloristică pentru perioada asta mai mură a personajului. Relația cu fiul înstrăinat funcționează emoțional, chiar dacă nu e o descoperire dramatică majoră. Singurul lucru care mă deranjează e ritmul, care se simte puțin grăbit în actul doi, ca și cum Harper ar fi avut prea mult material și prea puțin timp. Nu e filmul perfect pe care și-l doreau fanii, dar e o încheiere cuvântă pentru seria asta agitată.

Am urmărit filmul de concert BTS și am simțit o oarecare dezamăgire. Hamish Hamilton știe cum să filtreze o show în mod vizual, cadrul e curat și lumina e bună, dar materialul în sine mă-a lăsat rece. Prezența scenei ARIRANG e interesantă din perspectivă culturală, conceptul de a lega tradiția cu pop-ul contemporan putea fi mai explorat. În schimb, filmul alunecă în rutina unui concert tipic, cu planuri repetitive și prea puțin context pentru cei care nu sunt fani deja. Trupele de K-pop știu cum să se prezinte live, asta e incontestabil. Dar ca film, documentul lipsește de tensiune narrativă. Compară cu alte concerte documentate pe care le-am văzut, iar aici lipsește acel ceva care să-ți rămână în minte după ce lumina se stinge. Pentru fani va fi o experiență destul de bună, dar nu-și găsește nici un public mai larg.

Fennell încearcă o relansare îndrăzneață a unei opere literare care nu prea avea nevoie de readaptare, dar hai să vedem cum s-a descurcat. Margot Robbie și Jacob Elordi au chimie pe ecran, asta e sigur, doar că filmul pare prea ocupat să se admire singur pentru regie. Problema e că între visualul bombastic și dramatismul pus cu ciocan, se pierde subtilitatea poveștii originale. Cathy și Heathcliff ar trebui să te fascineze prin complexitatea lor, nu prin faptul că se behave ca două tornade într-o sală de porțelan. Unele scene sunt chiar grăitoare, dar altele se cad în excesivitate care pur și simplu nu funcționează. Pur și simplu nu mă convinge să existe. E competent din punct de vedere tehnic și actorii fac ce pot, dar lipsește acea nevoie urgentă de a retipări o poveste atât de cunoscută. O regie interesantă nu compenseaza lipsa unui punct de vedere cu adevărat original.

Maggie Gyllenhaal încearcă ceva cu ambițe serioase în "Mireasa!", dar filmul se simte cam sufocat de ideile lui. Avem aici science-fiction, horror, comedie și o critică socială care se-ntrec una pe alta fără să rămână prea mult la fiecare. Pe de o parte, e interesant cum readuce o poveste clasică în anii 1930 și o condimentează cu atât de multe straturi. Christian Bale e solid în rolul unui Frankenstein dor-nic și ciudat, iar energia filmului nu e de neglijat. Dar asta e și marea problemă: filmul nu știe prea bine cine vrea să fie. Iubirea dintre creații nu se simte constantă, iar nici una dintre planurile narative nu e explorată pe măsură. Regia e vizuală și nebună, fără îndoială. Dar visul Gyllenhaal se zbate prea mult în propriile gânduri, fără să pună laolaltă piesele într-o formă coerentă. E un film cu potențial de cult, dar cam dezamăgit pentru o vizionare obișnuită.

Chloé Zhao reușește să transforme pierderea într-o meditație vizuală elegantă. "Hamnet" nu e filmul care te ia de mână, mai degrabă te invită la o promenadă melancolică prin durerea unei mame care pierde totul. Adevăratul merit stă în imagini: peisajele sunt sobru frumoase, iar cadrul regizoral nu se forțează. Dar trebuie să spun, ritmul e... lent. Foarte lent. E o cântec de leagăn într-un fel, ceea ce funcționează pentru unii și plictisește pe alții. Actorul care-l joacă pe Shakespeare transmite o stare de imposibilitate, o pasivitate care se poate dovedi frustrantă. Maggie O'Farrell a adaptat volumul într-un concept mai strâns, dar pe ecran simți că s-au pierdut firul și substanța. Emoția e acolo undeva, doar că trebuie mult spor să o găsești. Pentru pasionații de dramă introspectivă și istoria literară, merită. Pentru restul, riscă să fie prea abstract și glas la piață.

După 25 de ani, Sidney Prescott se întoarce în al șaptelea film al seriei și, sincer, ar fi trebuit să rămână într-o pensiune liniștită. Williamson încearcă să relanseze franciza prin introducerea fiicei Sidneyului ca țintă, dar ideea în sine nu mai are forța de impact pe care o avea inițial. Problema principală e că Scream 7 se simte obosit. Mecanismul morții devine predicibil, iar tensiunea care caracteriza primele filme s-a diluat. Actoria e solidă, dar personajele noi nu reușesc să capteze atenția în fața moștenitorului francizei. Chiar și presența lui Sidney nu salvează ritmul inconstant al filmului. Nu e dezastru total, dar nici nu e ceva pe care să te grăbești să-l revezi. E doar un alt Scream care trece prin motiunile unui slasher modern fără să spună nimic nou. Seria a mers prea departe cu inovațiile, iar acum pur și simplu se chinuie să-și mai găsească relevanța.

Conceptul e ingenios, nu mă pot îndoi de asta. Un film care conectează viața unui personaj ordinar din America de provincie cu distrugerea unui oraș de pe cealaltă parte a lumii, prin mecanisme pe care regizorul Nacho Vigalondo nu se grăbește să explice. Anne Hathaway delivers o interpretare plină de vulnerabilitate, și există momente în care tensiunea între absurd și drama funcționează bine. Problema e că filmul nu decide cu claritate ce vrea să fie. Se avântă între comedie neagră și thriller psihologic, dar nimic nu se cristalizează cu adevărat. A doua jumătate pierde din ritm, iar unele alegeri narrative par improvizate mai mult decât deliberate. Ai senzația că Vigalondo are o idee genială, dar nu o execută cu suficientă coeziune pentru a-i da forța deplină. E de văzut dacă iți place experimentul, dar cred că merită o vizionare. Nu-i un film perfect, dar nici plictisitor.

Coogler promitea mult cu "Păcătoșii", dar filmul se prăbușește sub propria ambițiune. Ideea de bază are potențial, doi frați care se întorc acasă doar să descopere ceva malefic în așteptare, dar execuția e confuză și incorentă. Regizorul pare pierdut între genuri, oscilând neconfortabil între horror psihologic și thriller acțiune, fără să excele în niciunul. Performanțele sunt slabe, în special o distribuție care nu reușește să creeze tensiune psihologică reală. Există momente de filmmaking solid din punct de vedere tehnic, dar nu compenseaza prea puțin conflict dramatic și o structură narativă care se întinde în lungul de 2+ ore. Scenele horror se simt lipsite de impact, iar twist-ul final te lasă mai confuz decât șocat. Am avut speranțe după Black Panther, dar asta e o cădere notabilă. Pur și simplu nu funcționează.