Raya

O diferenţă între film şi serial este influenţa pe care o pot manifesta asupra psihicului. Ataşarea emoţională de personajele urmărite frecvent poate sugera anumite atitudini, adoptate sau nu. Cel de faţă a adus în prim plan modestia Sarei, deşi considerată „una din cele mai frumoase femei rezultate din chirurgia plastică”, Amy Dorrit a lui Charles Dickens oferea un model de resemnare, smerenie, iar Lizzy Bennet a lui Jane Austen unul de isteţime şi încredere în sine. Există persoane ce consideră privirea anumitor seriale o activitate mai mult decât frivolă. Să existe, Terra e încăpătoare!

După The Artist, cinematografia franceză ne mai încântă cu un film cu parfum retro, acum e cel al anilor ’50. Povestea are o idee originală, iar colaborarea dintre actori, costumele, decorurile trezesc aceeaşi plăcere a vizionării ca filmele lui Doris Day.

Abia a început anul, dar Bekas (Homeless) va rămâne unul din filmele mele preferate, din cele vizionate în 2015. E minunată empatia, continuitatea de trăiri între tânărul regizor Karzan Kader şi cei doi mici actori. Scenariul te umple de încântare. Voi zâmbi mereu, amintindu-mi de Bekas.

Pentru a îndepărta ezitările de vizionare, amintiţi-vă:”Nu judecaţi o carte după copertă!” Era păcat ca cea mai tehnologizată ţară, să nu realizeze un film despre supraveghere poliţistă, apelând la toate atu-urile momentului.

Unui spectator cu tendinţe depresive, filmul nu-i este recomandat. Însă întruchiparea tristeţii, a nefericirii e realizată cu mare artă. Mai puţin... transmite mai mult...

După nenumărate filme în care ne este prezentat patriotismul american, buna lor instruire militară, spiritul justiţiar etc., iată un film realizat dintr-un unghi opus,astfel încât empatizezi cu „adversarul” – victimă a oribilului episod Guantánamo.

Ha...un gigolo foarte stilat...un fel de replică la Preatty woman, în care imoralul găseşte iubirea perfectă şi o ia pe calea monogamiei...persoanje extrem de slab conturate...ce putea afla Nick despre Kat ca să simtă c-o iubeşte deja,în 4 zile cu discuţii minime?...poate doar compasiunea pentru drama ei din trecut să-l înduioşeze. Superficial film, dar la urma urmei, da dom'le, să fie "love in the air" pentru cine doreşte!

Riker e Nr. 1 şi la regie, a meritat porecla „two takes Frakes”. El să fi avut ideea ca sobrul căpitan Picard să înlăture treptat textilele, până a ajuns ca un Willis în maiou (cu flotări înaintea fiecărei scene)? Amuzant e Data umanizat. În serie au fost episoade mai interesante ca filmul.

Un scenariu atât de frumos şlefuit, demn de un elegant film artistic, aprecieri pentru regie, redarea peisajelor şi drept bonus un cântec de nuntă românesc - “Frunzuliţă lemn adus”, interpretat de Gheorghe Zamfir, potrivit perfect cu aspectul rural al culturilor (chiar şi japoneze) de şofrănel şi orez.

Yoo Ah-In joacă perfect. E un fel de Corey Haim asiatic, dar dă tot talentul pentru fiecare rol. Scenariul interesant, finalul e controversat.

Filmul e de fapt un lung moment publicitar pentru tânăra (şi pura, pe atunci) staţiune Mamaia, dar coloana sonoră a fraţilor Grigoriu e plusul. Stilul de muzică close harmony se potrivea perfect cu inocenţa tinerilor dintr-o ţară cuminte, comunistă. Şi uite că şi Alexandru Repan, Dem. Rădulescu au fost bruneţi şi tineri.

Pentru scenariu 8-9, dar pentru excesul de împuşcături, victime colaterale, sânge, recuzită distrusă, altfel spus violenţă inutilă, nota, 3.

Gambit 1966 pare un tort, iar Gambit 2012 pare un platou de fursecuri, plăcute, dar nu foarte dulci.

Poate emit eu pretenţii muzicale prea mari, dar...ce parodie! Noroc de decoruri plăcute şi ABBA. Câtă putere de convingere trebuie să ai ca impresar, producător, regizor să determini actori consacraţi să joace roluri la limita ridicolului sau câtă încredere în talentul tău de actor multilateral, încât să accepţi să interpretezi piese muzicale nu tocmai simple, dar arhicunoscute, deci cu milioane de urechi critice? Şi nici nu sunt personalităţi obişnuite cu rodajul presei de scandal, ci unele cunoscute prin eleganţa lor. Amanda Seyfried s-a descurcat acceptabil, dar bine că melodioara lui Colin Firth a avut doar un minut, că se dărma piedestalul unui Mr. Darcy în carne şi oase.

Fluid, firesc, romantic, dramatic...Am văzut o poveste cu ecouri asemănătoare în realitate, aşa că afim convinsă: "Nimic nu e întâmplător!"

Filmele mute nu-şi permit secvenţe, replici redundante, inutile, căci ar pierde brusc spectatorii. Povestea ţi se prezintă scurt şi la obiect, totuşi artistic. Aşa că nu e anacronică vizionarea unui film din 1919, într-un secol al vitezelor superluminice.

M-am convins că, indiferent de subiectul unui film, prezenţa lui Tim Robbins îi oferă consistenţă...şi şarm. Am fost de asemenea, foarte plăcut impresionată de revederea acrtiţei Sarah Polley, fetiţa pe care o admiram în anii '90 în Road to Avonlea pentru maturitatea, inteligenţa interpretării, iar în acest film îşi confirmă valoarea. Un film bun, care cere să-ţi pregăteşti starea psihică pentru o dramă lentă, tăcută, deoarece cuvintele pot dezvălui clipe dureroase.

Tăcerea poate "vorbi" foarte mult. Într-o ţară cu linii stricte ale politeţei, decenţei, iată un film care poate reda voluptatea într-un mod elegant şi atrăgător.

Nici măcar la ora 6, în dimineaţa de Crăciun nu merită vizionat. Abundă în anacronisme, iar spectacolul organizat e extrem de slab, dar cu prea multe cheltuieli. Şi nici n-au focalizat imaginea pe simpaticii câini...

Un foarte tânăr Mişu Fotino, în rolul scriitorului Alexandru Manea trebuie descoperit, iar distribuţia de mai sus l-a omis, o distinsă Ana Colda în rolul Mariei şi o atmosferă melancolică într-un text superb de Tudor Muşatescu.