Salmoksis
Profil nereclamat@salmoksis
Un film ce îşi regăseşte esenţa într-un orizont tarkovskyan al sacrului creştin, de data aceasta de factură apuseană. Ideea fundamentală pe care ne-o serveşte filmul este că dragostea e mai presus decât moartea, idee desprinsă din scripturile creştine. Modelul moral de jertfă transcende spaţiul vieţii biologice; aici jertfa nu se realizează prin moartea biologică ci, mai mult, prin moartea spirituală şi asumarea eternă a lipsirii de libertate prin pactul cu diavolul.
Un film umbros conturat pe ideea sentimentelor antagonice dintre lege şi iubire, care stă la baza acelui ev întunecat european.
O drăguţă parabolă despre inutilitatea războiului şi a ororilor lui. Godard a folosit cu măiestrie tehnica absurdului pentru a portretiza absurdul unei ideologii. Un film uman despre inuman.
Film ce arată frumuseţea şi nobleţea omului. Indiferent de casta socială din care face parte omul are în interiorul lui virtuţi umane care îl face singular în univers. Dar mai cu seamă oamenii simpli deţin nealterate aceste virtuţi interioare, deoarece resortul lor este unul mai mult de natură spirituală decât materială
Copii am fost noi înşine, copii au fost şi înaintea noastră şi, bănuiesc, că vor mai fi. Filmul de faţă pune într-o balanţă imaginară copii şi părinţi, din care Truffaut scoate sâmburele unei idei înţelepte!
Un film care demonstrează că locul omului nu e în afara naturii ci în interiorul acesteia. Lumea înconjurătoare trebuie înţeleasă ca pe un dat ontologic omului; pentru aceasta, omul, trebuie să se împace mai întâi cu sine însuşi ca mai apoi, prin împăcarea cu sine însuşi, să se împace cu lucrurile şi evenimentele exterioare.
Sacrificiu atât în operă cât şi în viaţă. O viaţă de om pentru care "a trăi" înseamnă "trudă". Înregistrările video cu filmările de la "Offret", interviurile cu Tarkovsky, concepţiile despre lume ale artistului şi obsesia Timpului, fac din acest documentar o pildă de cunoaştere profundă nu numai a universului tarkovskyan, ci, mai ales, a infinitului uman.
Un frumos documentar despre prietenia dintre două "insule": Andrei Tarkovsky şi Sergei Parajanov, doi regizori împiedicaţi de la sensul lor creator şi care au murit, amândoi, în urma cancerului pulmonar.
Siberia, cea de la capătul lumii. Mai departe de Siberia nu are, nimeni, unde să te trimită. Siberia devine, astfel, continentul aspaţial şi atemporal, în ciuda iluziei că timpul este schimbător. Continentul zero. Pe de altă parte, oamenii de baştină ai Siberiei îşi spală păcatele în sânul ei. Prin iluzoriile călătorii iniţiatice se încearcă să se aducă schimbarea prin factorii industriali. Sondele pentru forarea în adâncime după petrol, înalte ca şi taigaua cu brazii cei veşnici sunt vomitate de pe pământul Siberiei, a cărei epopee Konchalovsky o ridică la rang de capodoperă artistică. Un poem.
Acest film, cu titlu sugestiv, produce un miracol nu numai la Milano ci, mai ales, în sufletul omului. Te îmbogăţeşte, e numai spirit. Un film despre iubirea de oameni, despre valoarea iubirii, comuniunii şi compasiunii între semeni. Deşi are ca idee speranţa în fericire şi acceptarea cu bucurie a condiţiei umane date, mi-a lăsat un gust amar. Viaţa bate filmul, deci, cine va bate viaţa?
Prin acest film, Robert Bresson, reuşeşte să ne convingă că prin credinţă putem muta munţii. A fi condamnat la moarte echivalează cu a fi predestinat. Schimbarea cursului vântului prin proprie voinţă presupune lupta cu propriul destin. Totul este plănuit cu raţiune şi tăcere. Scenariul, foarte simplu şi veridic, ne demonstrează că simplitatea este esenţa adevărului şi că genialul echivalează cu firescul.
Viaţa, desigur, e drum către moarte. Ceea ce filmul de faţă reuşeşte este dezvoltarea intuiţiei unei lumi a acceptării materiei ca pe un rău firesc ipso facto. Oameni de o simplitate animalică se umanizează prin tendinţa de transfigurare emancipatoare a umanului pe drumul vieţii-morţii. Respectarea legii nescrise, anistorice şi iniţiatice împreună cu asumarea unui mod de viaţă mai mult decât sărăcăcios şi a unei condiţii umane primitive fac din acest film o "baladă" de contopire a omului cu natura dar, mai ales, de devenire umană.
După vizionarea acestui film mi s-a întărit convingerea că arta este o creaţie continuă ce lasă drum deschis şi după moartea firească a creatorilor ca oameni prin noi spirite simţitoare, oameni care umanizează divinul din noi. "Tempo di viaggio" este un film încărcat de cuvânt chiar atunci când se lasă tăcerea. Este un dialog pe mai multe planuri: între poetul Tonino Guerra şi regizorul Andrei Tarkovsky, între arhitectură, peisaj şi spirit, nu în ultimul rând între film şi noi. Recomand filmul tuturor firilor contemplative şi meditative, iubitorilor de artă în special şi de cunoaştere în general.
Acest film este însăşi povestea necinstirii sărmanei vulpi de către un iepure isteţ, a necinstirii între doi mesteceni. (Râsete, aplauze).
cand cuvintele au mers la cimitir si scrisorile s-au facut cenusa... cand inima se odihneste... cand, cu bratul mangai fiara uniformizata, iar restul dans, plutire si zbor catre cerul apelor si spre apele cerurilor.
Soarele răsare la răsărit apunând la apus. Căci lumina, nicicând n-a fost la apus, oricât de mult ar iubi-o întreg apusul. Ci mai cu seamă în răsărit se sălăşluieşte ea, unde au apărut primii oameni.
din moment ce, fara a ne fi cu suparare, am vizionat filmul in ziua noastra, de 3, a lunii 12, godardian-salmoksiana! Ura, traiasca generalul!
si mi-am zis: "Un film nebun, cu actor nebun, cu regizor nebun, cu public nebun!" Ca daca nu, se imbolnaveste universul asta, totul, de stricati!
Imoral şi extremist, patologic şi respingător. Scene erotice cu minore de 12-13 ani. Cine trage de barbă ţapul ispăşitor, gonindu-l cu bâta din societatea Oamenilor, Oameni care pun frâu instinctelor animalice? Murgia, fii părinte, şi vezi-ţi fiicele la o fragedă vârstă, în propriul tău film, in lumea dorită cu sete idealista de tine, animalule!