scama_din_buric

Vizualmente filmul este ireproșabil, e o demonstrație de virtuozitate artistică, un melanj de stiluri foarte expresive (de la manga la cel al jocurilor video), e o suprasolicitare retinală în sensul bun, un eye-candy aș putea spune, din lipsa unui cuvânt mai puternic. Toate acestea fiind suprapuse unei coloane sonore senzaționale, un mix inedit punctat pe alocuri cu accente psihedelice care conferă produsului finit un iz magic, de reverie fantastică. Restul recenziei la: http://cultura.deweekend.ro/sucker-punch/

BLA pierde la puncte bătălia cu plictisul și nu durează mult până să-ți dai seama că în afara exploziilor elaborate și a efectelor semi-speciale pelicula nu oferă foarte multe. Moment în care nicio cantitate de popcorn nu mai poate înlătura gustul amar ce se instalează încet dar viguros. Aproape că îți dorești ca extratereștrii să fii fost puțin mai organizați și să tranșeze rapid conflictul cu rasa umană. Filmul e un amalgam confuz de Cloverfield și Ziua Independenței, golit de substanță și grăbit, are consistența nefericită a unui aperitiv greu care nu te satură dar în același timp îți strica pofta pentru felul principal. Pentru că presupun că după Los Angeles vor exista bătălii și pentre alte metropole ale lumii. Sau poate creaturile net superioare tehnologic vor pleca de bunăvoie după ce își vor fi ostoit setea. Recenzia completa la: http://cultura.deweekend.ro/battle-los-angeles/

Willem Dafoe joacă bine de tot rolul de soț îngrijorat, dornic să pună solid umărul la însănătoșirea iubitei lui soții, demers ce pare din ce în ce mai imposibil, Ea afundîndu-se tot mai adînc în valurile unei isterii febrile. Charlotte Gainsbourg e și ea inspăimîntător de bună, afișînd pe rînd vulnerabilitate dezarmantă, delir irațional și determinare sadică cu o ușurință remarcabilă. Filmul evoluează destul de potolit timp de aproape o oră, dar pe măsură ce condiția protagonistei se înrăutățește, scenele devin treptat mai oribile. ... Natura (în special natura umană) este Biserica Satanei, iar în ea domnește haosul. Este virtual insesizabil momentul în care filmul de prinde zdravăn, dar metaforic de momițe și te strînge de ele fără să-ți dea drumul oricît te-ai zbate și ai implora. ... Este fără îndoială o capodoperă, o mostră de talent pur, un deliciu vizual potențat de subtilități acustice, un must see, adică musai să-l vezi. Nu e un film pentru cei cu o fire delicată, te agresează psihic cu o răutate jovială, te asaltează cu imagini monstruoase, iar în tot acest timp te acoperă cu poze frumoase, cu poezie animată. ... Am transpirat rece cînd Ea trecea lent prin pădurea întunecată, albă ca o nălucă, lentă ca un val de miere; am înlemnit când vulpea însîngerată a dat glas unei crude sentințe; am mușcat zdravăn din pumn văzînd un penis ejaculînd sînge și tot nu am fost pregătit pentru finalul odios, o automutilare ce-mi va tulbura somnul mult timp de-acum înainte. Mi-am încleștat gura și mi-am folosit vocea interioară să țip speriat și nu regret nici una din clipele de teroare. O să-l revăd cît de curînd. mai multe pe: http://scamedinburic.blogspot.com/2011/02/antichrist-de-lars-von-trier.html#more

Bazat pe o întâmplare pe cât de tristă, pe atât de adevărată, Conviction (2010) este un joc de cuvinte amuzant dar intraductibil în românește (conviction = condamnare dar și convingere). Numele e insiprat pentru că este povestea unei tipe nuștiucum Waters (Hillary Swank) care e convinsă că fratele ei (Sam Rockwell) a fost condamnat pe nedrept și se zbate să-l ajute în fel și chip. Fapta e un imens salt de credință din moment ce fratele, zis Muddy Waters, e unul din suspecții de serviciu ai poliției locale, un scandalagiu violent și instabil. Când nu se mai poate baza pe un sistem corupt și ineficient, sorella își ia diploma de echivalare a studiilor liceale și se înscrie la facultatea de drept în ideea că va deveni ea însăși avocatul fratelui său. Își destramă familia pe parcurs și doar intervenția unei amice o împiedică să renunțe la tot, descurajată de piedicile întâlnite la tot pasul. Nu e foarte surprinzător să afli că demersul ei e încununat de succes, mai ales dacă te uiți atent la posterul filmului, unde cei doi se cuibăresc pe-o bancă la margine de lac. Dar după 18 ani de încarcerare gratuită, oricât de bun ar fi filmul care îți spune povestea, nu cred că îți aduce vreo consolare. Mai multe la> scamedinburic.blogspot.com

Nu știu ce fel de masochism mârșav m-a impins să pornesc filmul respectiv dar l-am biruit după 25 de minute și am pus punct nebuniei. Cred că s-a vrut a fi o comedie dar mie mi s-a părut mai mult a fi o manea cinematografică, cu dușmănii dezgropate din liceu. Jamie Lee Curtis făcea mai bine să se limiteze la reclamele pentru Activia cu Bifidus Regularis iar Sigourney Weaver mi-a amintit cu drag de momentele în care mă rugam s-o înfulece odată alienii și s-o scape din chinuri.

Mezina nominalizărilor la Oscar pentru cel mai bun film, pelicula vine cu recomandări solide de la Festivalul Sundance unde a luat premiul cel mare și cel pentru scenariu. Ree este o adolescentă de 17 ani care are grijă de o mamă dementă clinic și doi frați mai mici undeva lângă mijlocul lui nicăieri, America de Nord. Tatăl, specialist în prepararea metamfetaminei, a dispărut de acasă de câteva săptămâni iar Reeei(?) îi revine rolul de cap de familie. Își asumă îndatoririle cu stoicism, își învață frații să vâneze și să jupoaie veverițe dar situația devine și mai disperată când află că e în pericol să piardă casa pe care tatăl a lasat-o gaj în schimbul ieșirii pe cauțiune cu ceva timp în urmă. Încercând să dea de urma acestuia pentru a-și salva casa și familia amenințată cu destrămarea, ea calcă inevital pe bătăturile clanului mafiot local, o mare familie consangvinizată, violentă și cu simțul moral putrezit. Filmul e intens stilizat, având doar un vânt apăsător pe post de coloană sonoră, personajele sunt bine conturate, conflictul e veridic, dar are o mică deficiență când vine vorba de implicarea emoțională a spectatorului și ești conștient pe tot parcursul că te uiți la un film. scamedinburic.blogspot.com

Dacă nu-ți mai găsești locul de când s-a terminat The Sopranos și tocmai ai revăzut trilogia The Godfather a unsprezecea oară, acest serial e exact ce-ți lipsea. Prohibiția e în plin avânt în Atlantic City-ul anilor 20 și corupția la nivel înalt e reprezentată de Nucky Thompson (Steve Buscemi), trezorierul orașului ce primește o cotă parte din toate afacerile care se desfășoară în zona lui de influență, de la poliție și poștă, până la bordeluri și barurile ce vând alcool ilegal. Pe mine mă convinge de fiecare dată sigla HBO alipită vreunui proiect, e ca o garanție a calității ca să folosesc un clișeu. Dacă nici asta nu vă convinge pot să vă spun că serialul e regizat de Martin Scorsese, care chiar nu mai are nevoie de nici o adăugire. Filmul e foarte bine integrat în contextul socio-economic al vremii, acuratețea decorurilor e asigurată de un buget enorm și poveștile sunt captivante, umane. Al Capone este încă un personaj mărunt, gangsterii sunt eleganți iar scenele de o brutalitate extremă contribuie esențial la consolidarea autenticității întregii experiențe.

Ar fi impropriu și mai ales incorect să-l numesc un film de dragoste când el este un film despre dragoste, despre minunata ei concepție ce coincide cu primul zâmbet sfios și pâna la tragicul deces al oricăror sentimente romantice, un declin de la extaz la agonie ce trece prin întreg registrul sentimentelor omenești și te lasă complet vlăguit emoțional. Filmul prezintă secvențial două perioade din viața unui cuplu, la distanță de câțiva ani. Dean este arhetipul romanticului idealist, visător și sincer. Cindy este mai degrabă realistă, cinismul fiind un derivat al vieții într-o familie disfuncțională. Relația dintre cei doi este dezvoltată superb, îmbobocește timid dar înflorește ca o orhidee rară, îți redă speranța în bine, în frumos, în dragoste chiar. Reversul medaliei este însă situația în care cuplul se află câțiva ani mai târziu. Rutina a decăzut într-o monotonie apăsătoate, potențialul s-a risipit în aburii alcoolului iar pasiunea își dă chinuit duhul într-o cameră de motel cu motive futuristice. Nu ai niciodată senzația că te uiți la un film, ci că ești martorul unor secvențe din viață atât de veridice și de pure încât te sâcâie mustrări voyeuristice. Și totuși, nu-ți poți lua ochii. Aproape vulgar în sinceritatea afișată, filmul devine un reper pentru toate tragediile romantice. *recenzia completă la: scamedinburic.blogspot.com

Bun, trec peste faptul că o persoană nu ar avea destul aer de respirat într-o cutie puțin mai mare decât un sicriu nici măcar pentru o oră, darămite o oră jumate cât ține filmul. Mai ales dacă se precipită și pe desupra mai ține și o brichetă aprinsă jumate din timp. Iar șarpele acela nu îmi pot imagina cum de s-a rătăcit pe acolo, pare neverosimil. Dar nu am eu pretenții de herpetolog așa că merg pe încredere. Trec peste toate acestea din bunăvoință, pentru că un cal de dar nu se caută la dinți și filmul acesta chiar a fost o surpriză plăcută, un cadou de la mine pentru mine. Iar eu cu mine însumi sunt extrem de înțelegător. Acțiunea filmului se petrece în totaliate în copârșeul protagonistului, iar Ryan Reynolds își face treaba impecabil. Montajul e desăvârșit și regizorul dă dovadă de o creativitate inspirată în folosirea tehnicilor de filmare, fiind vorba de un spațiu restrâns. Coloana sonoră e îndeajuns de subtilă încât să nu-i remarci prezența, dar are o contribuție substanțială în setarea atmosferei, o atmosferă la fel de apăsătoare ca cele câteva tone de nisip ce îl țin ostatic. Suspansul e foarte bine dozat iar frustrarea eroului te învăluie treptat, claustrofobia ți se strecoară sub piele iar disperarea atinge paroxismul îm momentul în care zona în care a fost îngropat e bombardată de "ai lui" iar în sicriu începe să intre nisip. Mai multe la: scamedinburic.blogspot.com

.....Chiar dacă nu am pretenția ca fiecare film pe care-l văd să fie educativ, pentru că văd destul de multe filme și legea probabilității e de neclintit, îmi place ca măcar să rămân cu ceva în urma vizionării. Dacă nu cu informații interesante, măcar cu o poantă, o glumă, o prestație actoricească remarcabilă, o încântare vizuală sau "o amintirii plăcutî" ca să citez un amic. .....Nici unul din cele enumerate mai sus nu s-au regăsit în "The Wolfman". Thrill-urile, senzațiile tari din film au fost prost folosite de regizor, aruncate în acțiune la momentele cele mai inoportune, ca niște artificii scăpate cu câteva ore înainte de miezul nopții. Mai mult, chiar au fragmentat ceea ce ar fi putut fi un demers cinematografic dacă nu bun, măcar acceptabil. Sau poate sunt doar eu supărat că nu mi-a plăcut să fiu speriat cu trucuri ieftine. .....Filmul se sprijină pe o intrigă șubredă, e prima dată când văd vârcolacismul menționat în legătură cu misticismul țiganilor călători și întîmplător vorbitori de li

Cred că Cristina Ricci ar fi putut foarte bine să se oprească din actorie după rolurile din filmele cu familia Adams. Acelea i-au venit ca și turnate iar de atunci nu a reușit decât să mă irite. Dacă Woody Allen a reușit să o prindă într-o ipostază mai favorabilă în Anything Else, este doar meritul lui. .....Foarte rar mi se întâmplă să întrerup vizionarea unui film, oricât de slab, dar în cazul de față pur și simplu mi-am pierdut orice interes față de personaje sau poveste. Nici actorii, nici regizorul n-au reușit să mă facă să-mi pese despre direcția în care se îndreaptă intriga. Voi fi total ignorant în privința deznodământului și cred că voi dormi foarte liniștit.

. Dacă mulțimile pot fi satisfăcute doar cu pâine și circ, Tod Browning prezintă în pelicula sa un circ atât de șocant și de halucintant încât te face să scapi pâinea din gură și să uiți să mesteci, fermecat de brutalitatea inocentă a "ciudaților" ce fac parte din distribuție. . Freaks nu e un film de groază chiar dacă scenele sunt înfricoșătoare. Lipsit de efecte speciale, el se bazează exclusiv pe deformațiile fizice ale protagoniștilor ca element de șoc. A fost o mare controversă a vremii în ciuda faptului că multe scene au fost eliminate. . Este absolut uimitoare scena în care unul din protagoniști își aprinde o țigare folosindu-se doar de gură, el fiind un "torace uman" lipsit complet de membre. . Cu toate acestea, aflăm pe parcurs că adevărații monștrii nu sunt cei deformați fizicește, ci oamenii aparent normali, moralmente hidoși și handicapați sentimental.

Emmett este o fire modestă, recunoaște singur că ar fi probabil cel mai bun chitarist din lume dacă nu ar exista Django, pe care îl admiră enorm dar leșină de fiecare dată când îl vede. Are pasiuni modeste cum ar fi împușcatul șobolanilor de la groapa de gunoi, privitul trenurilor, băutul și cântatul alături de prieteni. . Un rol de zile mari al lui Sean Penn, o peliculă realizată în stilul clasic al lui Woody Allen și o modalitate extrem de plăcută de a-ți petrece 95 de minute.

.....Pentru un tip extrem de inteligent Harry devinde ignorant de-a dreptul când vine vorba de relațiile sale. Lipsit de empatie și simpatie, cinic din cale afară, el se refugiază in arta lui, scrisul, singurul lucru la care are succes. Nu realizează decât târziu că majoritatea personajelor sale sunt doar copii ușor disimulate ale propriei sale ființe, variante stilizate, metafore personificate pentru a întruchipa problemele cu care se confruntă. .....Geniul comic al lui Woody Allen își atinge apogeul în acest film înțesat de umor, satiră și sarcasm nevrotic care a ajuns să-l definească. Construind clișee evreiești, Harry ajunge să fie acuzat chiar și de antisemitism, dar cei care îi înțeleg umorul știu că el face acest lucru doar din dragoste, ajungând să-și ierte și tatăl când află că acesta își petrece eternitatea în iad. .....Filmul se ocupă de temele preferate ale lui Woody Allen: religie, relații, frustrări sexuale, moralitate; teme abordate cu aceeași detașare persiflantă care îl caracterizează. Filmul emană un umor subtil prin toți porii și chiar dacă pare încropit din "felii de viață" ale autorului, e bine închegat.

. Într-o combinație drăguță de animație 2D și 3D, Boogie ... este povestea unui mercenar mizantrop ce ajunge să se războiască cu mafia, fiindu-i insultată mândria când un asasin mai tânăr este angajat în locul lui. Mereu cu o țigară în colțul gurii, Boogie omoară fără discernământ și fără remușcări orice ființă care îi stă în cale sau are nenorocul de a-l deranja în orice fel. . Filmul este amuzant chiar dacă pare excesiv de violent, are un ritm bun, o coloană sonoră discretă și multe alte subtilități demne de un demers cinematografic mai serios.

Singurul motiv pentru care filmul merită nota 5 sunt scenele erotice, singură mostră adevărată de actorie nedisimulată. Poate mi-au căzut bine și pentru că sunt un reprezentant al sexului tare. Filmul are o caracteristică aparte, și anume de a nedumeri la culme. Urmărit de doi îngeri căzuți și stafia unei bunici moarte de 10 ani, Francois dorește să dezlege tainele orgasmului feminin și tabuurile care le împiedică să-și atingă adevăratul potențial al acestora. Testele și probele cu actrițele selecționate, conversațiile purtate și desfășurarea intrigii nu dau impresia că s-ar îndrepta într-o direcție anume iar finalul este haotic și lipsit de noimă. Filmul nu reușește să fie mai mult decât o pornografie ușoară cu pretenții artistice, o scuză jalnică pentru prezentarea unor scene erotice, o poveste slabă lipsită de o morală clară în afară de cea conform căreia sexualitatea feminină nu va fi veșnic înțeleasă.

Există unele filme atât de proaste încât te scot din sărite și nu le poți privi până la capăt, sau le privești cu scârbă, ofticat că e telecomanda departe și ți-e lene să te ridici. Din fericire nu este cazul cu acest film. Într-adevăr e slab de i s-a dus vestea peste mări și țări, dar e un dezastru plăcut, amuzant, naiv. Nu-ți poți lua privirea de la el cum nu-ți poți lua ochii de la un accident feroviar și urmărești filmul cu fascinația cu care ai urmări un copil retardat încercând să dezlege integrame. Efectele speciale sunt făcute parcă în glumă iar actorii de mâna a treia au prestații atât de jalnice încât oferă privitorului o senzație clară de superioritate. Totuși, e o peliculă renumită, 65 de minute care la fel de ușor ar fi putut fi risipite pe un meci al Stelei, dar mult mai puțin amuzant decât Atacul femeii de 50 de picioare.

se pare că destul de multe. Fimul acesta e ca vărul retardat al lui "Requiem for a Dream", o "haină de import" ca să folosesc un eufemism; până și coloana sonoră se vrea a fi gravă și amintește deloc subtil de perla lui Aronofsky. Se adaugă o familie disfuncțională, după cum urmează: -un unchi avar și libidinos, un adevărat "Scrooge" lipsit de orice șansă de izbăvire; -o fiică rătăcitoare, căzută în patima drogurilor injectabile ca urmare a neglijenței mamei; -o mamă îngrijorată, slabă de înger, care dezvoltă un subtit interes în soarta odraslei; -un bunic "de la țară" care strâmbă din nas la gustul cepei de oraș; -se asezonează cu un guru chel ce se vrea șarmant și un prieten cu o poreclă neaoșă și se servește cu lămâie multă, să mai taie din greață. Se fumează incomod pe tot parcursul filmului și Adela Popescu are talent actoricesc cam cât un porumbel dresat. În rest mi-a plăcut filmul.

O cursă nebună prin umorul inegalabil al lui Woody Allen, o demonstrație de virtuozitate și de talent ce nu își propune să demonstreze nimic, nu vrea să predice ci doar să binedispună, dar are totuși un mesaj de transmis. Un fals documentar, complet cu imagini de arhivă, interviuri și articole din ziarele anilor 20-30, o declarație a unui regizor ce-și poartă cu lejeritate povara geniului, o comedie subtilă pentru cei cu un nivel intelectual peste medie pentru că Woody Allen nu face concesii și nu cade în banal. În tinerețe Leonard Zelig n-a vrut să recunoască faptul că nu a citit "Moby Dick" și s-a prefăcut că știa despre ce este vorba, pentru a participa la conversație și mai ales pentru a fi plăcut în grupul său de prieteni. Prefăcătoria s-a dezvoltat până la stadiul de boală cronică, pentru care a fost necesară intervenția specialiștilor. Cameleonismul lui Zelig este o atracție de rang mondial, iar celebritatea devine o povară tot mai mare. Urmează o poveste de dragoste între un doctor psiholog și pacientul Zelig, o însănătoșire spectaculoasă și o cădere în direcția opusă, unde personajul trece de la o fi complet lipsit de individualitate până la a fi extrem de încăpățânat și ferm. Cert e că Woody Allen e un adevărat vizionar. Cu aproape 25 înainte de popularizarea genului numit "mockumentary", un fel de "batjocumentar" într-o traducere proprie, el compune această simfonie umoristică cu o grație nemaipomenită. Punctată cu o coloană sonoră ireproșabilă și un montaj sublim, pelicula este o bijuterie cinematografică ce nu trebuie să lipsească din colecția oricărui iubitor de filme.

Adevărata ecranizare a romanului "I Am Legend" de Robert Matheson nu a reușit să satisfacă pe deplin viziunea autorului. Acesta era de părere că actorul principal, Vincent Price, nu îl întruchipa în mod corespunzător pe Robert Neville, omul care "moștenise" lumea după ce a fost ditrusă de un virus vampiric. Întradevăr, Robert din carte avea puțin peste 30 de ani, era blond cu un aspect fizic de care încetase de mult să-i pese, pe când Robert din film e brunet, ras, tuns și frezat. Ca de obicei, ecranizarea nu se ridică la nivelul nuvelei. Eroul nostru este sclavul unei rutine anoste de omorît și incinerat persoanele infectate, de făurit țepușe de lemn, de găsit benzină pentru mașină și generator, de asigurat minimul necesar unei supraviețuiri; rutină în care până și mâncatul devine o corvoadă nesuferită, iar frustrările sexuale devin atât de insuportabile încât îl dezgustă și îl fac să se îndoiască de propria umanitate (lucru mult mai evident în urma lecturării cărții). Ironic din moment ce el e chiar singurul om de pe pământ. Asaltul nocturn asupra casei sale începe decum apune soarele și nici măcar muzica sau alcoolul nu pot acoperi zgomotul "nemorților" care îi vor sângele. Dar nici acestea nu se compară cu tortura amintirilor, cu sentimentul de neputință, cu destrămarea oricăror iluzii de fericire și normalitate. Dar mai multe nu spun pentru că e un film care chiar merită vizionat pentru finalul neașteptat și pentru că afișează vampirismul ca un bacil necruțător, îndrumat de legile imuable ale biologiei moleculare și de superstiții în egală măsură. Molecule fără discernământ, dorind să-și asigure propria supraviețuire, distrug umanitatea într-o pseudociumă aeropurtată. Și mai ales pentru că nu mai suport să văd vampiri sclipicioși în romanțe adolescentine și vărs o lacrimă pentru fiecare milion de dolari încasat de respectivele filme.