valericba

Un film tulburator, o lupta covarsitoare a pasinunilor si dorintelor. Plin de sensibilitate, o adevarata dovada de tandrete. Holly Hunter face un rol de exceptie. Nu trebuie ratat, il recomand cu caldura.

Au fost trei motive care m-au determinat să văd ”Domnișoara Christina”. Primul dintre ele a fost autorul nuvelei ecranizate, unul dintre favoriții mei. Al doilea (a fost o dorință mai bine spus), de foarte mult timp îmi doresc ca ”domnii” filmului romanesc să se dea jos de pe piedestalul lor și să încerce să își găsească inspirația în literatura poporului lor, care fie vorba între noi, este ”nițeluș” generoasă. Ultimul motiv a fost curiozitatea, eram foarte curioasă să văd cum ”pun în mișcare” ai noștri (în anul de glorie 2014) un mister. A fost o bucurie pentru mine filmul acesta, o bucurie cum doar Sergiu mai reușea să ofere după '90 încoace. Actorii au fost foarte convingători, muzica te introduce perfect în lumea aceea. Filmul mi-a trezit aceleași sentimente ca cele pe care le-am trăit pe când citeam ”Femeia în alb” a lui Collins, aceeași nerăbdare, anxietate și curiozitate. Acestea fiind spuse, eu sunt chiar foarte mulțumită de ceea ce a ieșit și aș recomanda spre vizionare.

Și am zis că nu mai vizionez drame prea curând. M-am ”împiedicat” azi însă din nou de una, care ce-i drept nu e prea dramă, ci un amestec de vreo trei genuri, care a ieșit binișor. Actori buni, frumoși și șarmanți, o povestioară drăgălașă și ceea ce mă emoționează întotdeauna pe mine, un cal în încurcătură, care pe deasupra mai se găsește a fi și alb. Nu spun că trebuie văzut negreșit, dar puteți greși o dată și să îl urmăriți.

Îmi plac filmele, asta nu e nimic nou, dar cel mai mult îmi place să fiu surprinsă de filmele pe care le văd, fără ca în prealabil să fi citit ceva despre ele, bucuria de la final este de două ori mai mare așa (am constatat eu). Viața domnului Mitty chiar a reușit să mă surprindă plăcut. Un film despre curajul de a încerca lucrurile la care doar visezi, curajul de a materializa dorințe și speranțe. Poate că la început poate fi confundat cu un film plictisitor, dar nu trebuie renunțat așa de ușor, chiar este un film bun. DE VĂZUT!

Într-o lume post-apocaliptică, unde viața este ”pe cale de dispariție”, zombi umblători ajung să devină, din cea mai mare amenințare a omenirii, doar problema numărul doi atunci când OMUL pus în situații extreme, își dă frâu liber instinctelor primare. Am evitat ceva timp sa-l văd, că deh, ”mă uit la filme cu vampiri, cu vrăjitoare, fenomene paranormale și așa mai departe, nu o să mă uit acum și la zombi ”rânjiți”, că ar fi prea de tot”. Dar ia te uită cum cedez eu tentației și încep să vizionez ”o turmă întreagă” de morți umblători, mâncători de carne omenească, făcându-și de cap într-o lume parcă înghețată. Este vorba aici despre unul dintre acele seriale care ”îți lipesc fundul de scaun” și rămâi nerăbdător la finalul fiecărui episod. Vă doresc vizionare...plăcută!

Serialul horror-dramă American Horror Story produs de Ryan Murphy și Brad Falchuk (cei care au creat și serialele Glee și Nip/Tuck) este realizat sub forma unor serii de antologii, fiecare sezon fiind conceput ca o miniserie de sine stătătoare având personaje, decoruri și povești diferite de la o serie la alta. În primul sezon ne sunt prezentați cei din familia Harmon, care după ce trec printr-o serie de evenimente neplăcute se mută într-o casă veche, proaspăt renovată, neștiind că această casă este bântuită de foști săi proprietari și de spiritele altor persoane care au murit acolo, creându-le lor și mai multe neplăceri pe viitor. În al doilea sezon numit American Horror Story: Asylum, acțiunea are loc în anul 1964 și spune poveștile pacienților, doctorilor și călugărițelor care ocupă încăperile acelei instituții destinate tratării criminalilor bolnavi mital. Unul din puținele seriale de acest gen,care tratează acest subiect într-un mod original, și te atrage extrem de repede în plasa țesută cu măiestrie de creatorii săi. Toți cei cărora le place genul de film horror, ar trebui să încerce și acest serial deoarece este un film ce ”gâdilă” toate simțurile. Vizionare plăcută.

O să vă spun un lucru important în legătură cu filmul acesta; NU LUAȚI ÎN SEAMĂ NOTA! Am râs teribil o oră jumătate cât a ținut. Fără mari pretenții, filmul ”își face treaba” foarte bine, râs cu poftă și stare de bine. ”Gustați” și voi.

Aș vrea să spun că m-a surprins în vreun fel, aș vrea să spun că merită văzut negreșit, aș vrea să spun că interpretarea a fost una remarcabila, dar nu pot. Tot ce a reușit să facă filmul acesta pentru mine este să mă țină în așteptare, și ca să o spun într-un mod mai...demn de luat în seamă, filmul acesta m-a ținut în suspans, și pentru asta primește un șapte cu felicitări de la mine.

În primă instanță avem o situație înfiorătoare, cea de a deveni un simplu spectator al propriei vieți, fără a avea vreo șansă de a participa activ la tumultul cotidian care este viața noastră. Dar iată că acest lucru nu este chiar adevărat în acest film, are (aș îndrăzni să spun) o latură pozitivă, chiar și printr-un simplu clipit se pot ”realiza miracole”...viața este un dar minunat. Filmul acesta poate fi rezumat printr-o propoziție simplă: viața doar prin clipit. Este cutremurător să te gândești că tot ceea ce avem și de cele mai multe ori nu apreciem, poate să dispară pentru totdeauna, realitatea lovindu-ne în moalele capului ca un ciocan făcând din noi doar niște prizonieri ai propriei ființe.

O ecranizare cel puțin ciudată a romanului cu același nume al autorului englez Wilkie Collins. Filmul ”pierde” din personaje, înlocuiește unele evenimente dar păstrează din elementele ce ajung să formeze ”rama” poveștii. Deși nu este cea mai fidelă ecranizare a romanului, reușește totuși să nu cadă în derizoriu. Așa încât, eu sunt de părere că este un film demn de vizionare dar în același timp nu neglijați nici romanul lui Collins.

Cu o avalanșă de culori și sunete, care este menită să pună în lumină mai bine simplitatea care stă în spatele ”prezentării” mult prea extravagante a unui entuziast tânăr, hotelul Marigold este pregătit să-și primească oaspeții, niște ”tinerei” simpatici, veseli, amuzanți și iubăreți care refuză să creadă (și pe bună dreptate) că bătrânețea este sfârșitul vieții pline de bucurii, aventuri și iubire. O ”povestioară” plină de culoare, aventuri și iubire trăite de personajele deloc comune în toată banalitatea vieților lor. A fost o reală plăcere să vizionez acest film, o adevărată sursă de energii pozitive. DE VĂZUT!!!

O să încep prin a spune ca sunt o plângăcioasă, da plâng la filme de nu-i adevărat, dar spre marea mea surpriză, la acesta nu am vărsat nici o lacrimă, și nu deoarece nu m-ar fi emoționat filmul, din contră, m-a emoționat sau chiar șocat în asemenea măsură încât până și lacrimile au refuzat să curgă. ”Amour” mi-a trezit o droaie de sentimente tulburătoare și totodată contradictorii, puternice dar în același timp primitive, durere și tandrețe. Filmul își propune să ne arate ADEVĂRUL, ceea ce vine după ce dragostea pasională de la început se transformă în dragoste ternă, în loialitate și devotament dar și în respect reciproc. Duritatea lucrurilor adevărate, lucrurilor care ni pot întâmpla și nouă, atunci când anii vor avea grijă ca forța specifică tinereții să dispară, când demnitatea ne poate fi călcată în picioare de boli și suferințe, atunci când vom avea nevoie de CINEVA care să ne susțină fizic și moral, aceste lucruri garantat șochează și este aproape imposibil să nu ne punem măcar un pic în pielea personajelor. Unul din filmele care prin fapte simple, fără artificii sau dulcegării reușește să te zguduie și să-și pună amprenta asupra ta. DE VĂZUT!!!

Deși începutul filmului face impresia unei povești cuminți de dragoste, tensiunile ce se crează încă de la primele acorduri muzicale, frumusețea care este acoperită parcă de o pelerină de umbre, sânge și fum scot în relief genul real al filmului. În aparență filmul nu se dezice de numele său, Eden Lake la suprafață pare a fi cu adevărat raiul pe pământ, frumusețea naturii netulburate, dar realitatea stă cu totul altfel, este paradoxal ceea ce se întâmplă acolo defapt. Ceea ce se dorea a fi o escapadă plăcută, o amintire de neuitat de povestit nepoților peste mulți ani, se transformă în cel mai cumplit lucru cu putință pentru relația a doi îndrăgostiți care hotărăsc să viziteze acele locuri. La Eden Lake se pare că umanitatea a murit (dacă îmi este îngăduită exprimarea aceasta). Un grupul de tineri rebeli, sadici și încăpățânați par a nu cunoaște nimic sfânt. Neșansa face ca Steve și iubita sa Jenny să le iasă în cale acestor tineri puși pe harță. Când, deranjați de limbaj, gălăgie și hărțuiți, cei doi îndrăgostiți entuziasmați de mica lor vacanță intimă, încearcă să discute cu puștii agasanți, rotițele se pun în mișcare și răul este dezlănțuit. Unul din filmele care au reușit să îmi facă pielea de găină. Pe toată durata lui m-am luptat cu impulsul de a întinde mâna spre eroina și a o scoate din toată mocirla aceea, dar și mai mult cu antipatia pe care o simțeam față de acei mici huligani fără Dumnezeu.

Vizionat întâmplător acum doi ani, și revăzut cu plăcere la începutul acestui an, ”Minus 25 C” este o uimitoare poveste de supraviețuire, devotament, familie și iubire a unor ființe care ne demonstrează în fiecare zi aceste lucruri necondiționat. Regizat de către Frank Marshall, după un scenariu al lui David DiGilio care a avut ca și sursă de inspitație filmul din 1983 al lui Koreyoshi Kurahara, ”Nankyoku Monogatari” (South Pole Story) care redă evenimentele reale ale unei expediții cu final dramatic, ce a avut loc în anul 1958 în Antarctica. În acea expediție din 1958, cincisprezece câini de sanie Sakhalin Husky, au fost abandonați atunci când echipa de expediție nu a mai avut posibilitatea de a se întoarce la tabără. După un an, când echipa s-a întors în Antarctica, doi dintre câini au fost găsiți în viață iar restul rămăseseră fie în lanțuri fie pieriseră în condiții neștiute. Povestea lui Marshall, deși bazată pe aceste fapte, pare mai pozitivă și evident mai romanțată, finalul vă las pe voi să-l descoperiți și să vă bucurați de câteva clipe pline de emoție și poate și un râu de lacrimi. Acestea fiind spuse, dacă simțiți nevoia să vizionați un film bun, frumos, ce vă poate face să trăiți emoții, tristețe, bucurii, toate aceste în două ore petrecute în compania unor câini absolut minunați.Filmul vine ca și o lecție de supraviețuire și chiar de loialitate, eu vă recomand cu încredere această uluitoare poveste. Chiar dacă nu este un film cu un palmares foarte mare, cu nume de referință și alte ingrediente necesare unui film bun, ”Minus 25 C” vine cu ceva care îi garantează succesul printre noi ”muritorii de rând”, EMOȚIE, este imposibil să rămâi indiferent. Vizionare plăcută!

Născută Norma Jeane Mortensen, pe data de 1 iunie 1926, ziua copilului la noi, și am vrut să reliefez acest aspect, deoarece, pentru mine Marilyn este una din persoanele, norocoase pot să spun, care a reușit să-și păstreze frumusețea pe care doar copilăria ne-o poate oferi, pe lângă femeia complicată, minunată, cu anumite frustrări, frumoasă, veșnic torturată de ideea abandonului dar și cu un talent deosebit; eu am perceput-o si ca pe o femeie copil. Viața sa personală a fost presărată cu multă tristețe, absența tatălui ia marcat copilăria și mai apoi pe femeia Marilyn, abandonul mamei de asemenea a lăsat o amprentă profundă asupra stării sale emoționale. Căsătoriile sale au fost sortite eșecului dată fiind personalitatea mult prea complicată a actriței, aș îndrăznii să spun, bazându-mă pe cunoștințele mele, modeste ce-i drept, despre ea că aceasta avea tendința de a-și sabota toate relațiile într-un fel sau altul. Celebritatea a venit pentru ea ca ceva natural (undeva îi era scris să fie o strălucitoare stea) și totodată neplănuit. Deși percepută de mulți ca o femeie cu sex-appeal, ea era o actriță înnăscută, naturalețea fiind poate punctul ei forte. Cu aceste lucruri în minte (deoarece nu aveam cum să nu țin cont și de biografia ei) am purces la vizionarea filmului în cauză și pot să vă spun că este un film bun, nu aș putea să spun în schimb că vine cu ceva nou dar reușește totuși să fie un film demn de urmărit. Emoții puternice dacă doriți, vă spun că nu veți găsi prea ușor în acest film, dar vă puteți delecta cu o interpretare convingătoare a actriței Michelle Williams, nu degeaba aceasta a primit un premiu Golden Globes pentru acest rol. În film descoperim relația care s-a dezvoltat între Marilyn, și puștiul pe atunci, Colin Clark interpretat de către Eddie Redmayne. Aceștia s-au cunoscut pe platourile de filmare ale peliculei ”The Prince and the Showgirl” unde Marilyn juca alături de Laurence Olivier ai cărui nervi ”școliți” îi sunt puși la grea încercare de către vedeta americană, dar același lucru se poate spune și despre tânăra actriță care nu reușește să se acomodeze cu stilul de lucru al lui Olivier, aceasta găsind în puștiul bun la toate Colin, un sprijin și o alinare. Un film de urmărit!!!

”How I Met Your Mother” este un serial creat de Carter Bays și Craig Thomas în regia Pamelei Fryman. Acțiunea serialului se desfășoară în strălucitorul Manhattan, unde cei cinci prieteni trăsniți ”își fac de cap”: Ted Mosby este un arhitect veșnic în căutarea femeii iubite, care reușește să aibă numeroase relații toate terminându-se mai mereu cu inima lui frântă; avocatul Marshall Eriksen și educatoarea Lily Aldrin sunt împreună încă din vremea colegiului și sunt practic cuplul constant al serialului, un cuplu cam ”sărit de pe fix”, comic și totuși drăguț; Robin Scherbatsky este jurnalista nou ”aterizată” din Canada, care are aspirații mărețe și dintre cele mai ”colorate” gusturi pentru bărbați; și nu în ultimul rând, poate cel mai ”awesome”, cel mai ”savuros” și mai ”picant”personaj dintre toate, Barney Stinson un Casanova al secolului 21, misterios, ilar, mereu pus pe șotii și narcisist. Cu așa personaje (pentru care garantez că vă vor face să râdeți cu lacrimi) serialul își propune să convingă publicul, și chiar reușește, având ca și dovadă cele șase premii Emmy câștigate din șapte nominalizări și de asemenea o nominalizare la Globul de Aur. Serialul se află deja la sezonul opt și are în continuare același succes și umor ca la început. Pentru o porție serioasă de râs, eu vă recomand o ”felie din tortul” ”How I Met Your Mother”, își face treaba imediat. Enjoy!!!

Filmul regizat de Brian Kirk, cel care a mai lucrat și la ”Urzeala tronurilor”, ce îi are în distribuție pe micul vrăjitor Daniel Radcliffe (care nu lasă de dorit nici în alte ”haine” decât cele ale lui Harry), Kim Cattrall (”năzdrăvana” Samantha din ”Totul despre sex”), David Haig interpretându-l pe Rudyard Kipling (și cel ce a scris piesa de teatru care sta la baza filmului) și Carey Mulligan, una dintre actrițele tinere cu o carieră promițătoare în față; prezintă scurta viață a fiului lui Kipling, dispariția sa prematură și căutările neîncetate ale tatălui dezolat. Suferința și vinovăția părintelui care își pierde atât de devreme fiul domină acțiunea filmului și se fac simțite și dincolo de ecran. Deși filmul pierde cel de-al treilea act al piesei, finalul este unul foarte emoționant și tulburător în același timp. Unul din filmele care mi-au rămas în suflet și pe care îl recomand tuturor, și vă asigur că merită cele 93 de minute. Vizionare plăcută!!!

Încă una din poveștile emoționante ticluite de Nicholas Sparks, și cu această poveste te va ademeni în Universul creat de el, îți va arată suferința ca apoi să te recompenseze cu multă dragoste și împlinire. ”În The Lucky One” se spune povestea pușcașului marin Logan Thibault care aflat în a treia misiune în Irak, găsește un ”talisman” care îi va salva viața, acest lucru determinandu-l pe Logan să mulțumească pentru ”protecția” primită. Ajuns în Hampton, Carolina de Nord, acesta își întâlnește ”îngerul păzitor” și vrând să își exprime mulțumirea, ajunge să intre în viața ”ingerului său”. Simțindu-se dator, Logan ajută familia să treacă peste diverse hopuri și chiar își ajută ”îngerul” să găsească forța necesară să lupte pentru propriile drepturi. Un film pe care eu îl recomand pentru atunci când simți nevoia să vezi o dramă ușoară și cu siguranță la final te vei simții mai liniștit, bun înainte de somn.

The Grey, o poveste dura care a reusit sa ma emotioneze profund, aproape am simtit durerea, frigul infiorator si frica celor opt supravietuitori ai avionului prabusit. Cu fiecare scena care se deruleaza te face sa tresari mai tare si fiecare urlet al lupilor este parca mai cutremurător cu cat se apropie finalul. Sfarsitul, in opinia mea, este rezultatul formidabil al confruntarii omului cu forta naturii: ”Once more...Into the last good fight I'll ever know.” The Grey merita fiecare secunda acordata, un film care nu dezamageste si care te lasa cu o lectie de supravietuire. Liam Neeson face un rol bun, si ma face sa-l indragesc mai tare cu fiecare film vizionat. Filmul beneficiaza de o coloana sonora reusita marca Marc Streitenfled. Il recomand tuturor.

O bijuterie de film ce ar trebui vizionat macar odata. Ecranizarea romanului cu acelasi titlu de Daphne Du Maurier este una mai mult decat reusita din punctul meu de vedere. Filmul a reusit sa ma captiveze inca de la inceput, actorii au jucat impecabil iar muzica a fost absolut minunata. Absenta personajului ce da titlul filmului, si in jurul careia se invarte toata actiunea filmului, tine nivelul suspansului destul de ridicat pe toata durata filmului, acelasi lucru se intampla si cu numele celei de-a doua sotie pe care nu il aflam nici la finalul filmului. Alfred Hitchcock a reusit sa faca din Rebecca lui Daphne Du Maurier, o Rebecca a lui, proprie. Un film pe care il recomand.