danutza841

O sa indraznesc, de ce nu, sa ma impotrivesc (intr-o oarecare masura) premiilor Golden Globes oferite acestui film si-am sa argumentez si de ce. Arta, spune DEX-ul, este „Forma a activitatii umane care oglindeste realitatea prin imagini expresive.” Total de acord, dar sa fim seriosi! Doar atat este arta? Nu sunt eu, desigur, cea mai in masura sa o definesc, dar cu siguranta sunteti de acord ca arta presupune multe alte lucruri (esentiale as spune). Sa te limitezi la „imitare” (termenul preferat al lui Platon de-a defini arta) inseamna sa nu ai capacitati in a explora „realitatile posibile”. Exact de aici incepe indoiala mea referitoare la valoarea filmului. Nu neg buna evidentiere a relatiei amicale dintre Marc Z. si Eduardo S., dar nu e nimic nou sub soare in aceasta relatie. S-au mai vazut prieteni tradati, uitati... Si da, sunt filme muuult mai bune care ilustreaza intocmai acest aspect. Subiectul este, in schimb, de ultima actualitate si intocmai acest lucru, consider, a avut „greutate”, iar nu te miri ce prestatie actoriceasca iesita din comun. La nivelul scenariului, povestea pare bine inchegata, replicile sunt cu atentie construite. Cu ce insa, imi sporeste mie „aura” intelectual-afectiva acest film? Cu nimic. Nu exista un Mesaj! Acest film nu este decat o neutra fotografie dupa realitate (nu vreau sa insult arta fotografica, des considerata imitatie - fotografia, cel putin, surprinde aspecte, caldura, stari de spirit, perspectiva „autorului” etc., etc.) care nu-mi imbogateste viata cu nimic special, ori arta TREBUIE sa fie ea insasi ceva special, aducandu-mi mie, ca receptor, o noua idee-conceptie care sa contribuie la construirea personalitatii mele. Prin arta, spun critici de seama, receptorul trebuie sa sufere o purificare (katharsis). Se intampla acest lucru vizionand „The Social Network”?

Prea mult ocultism pentru un film adresat in primul rand minorilor... Singurul personaj care mi-a fost simpatic a fost crocodilul :))

Cum e posibil ca Andy Tennant dupa un film ca "Hitch" sa ajunga la o astfel de (i)realizare cinematografica? Chiar si "Legally blonde", dupa care nu ma dau in vant, este mult mai reusit. Or fi ei Buttler si Aniston, dar degeaba... Privesti filmul de dragul grimaselor lor, iar in rest?... praful!

Eu nu stiu unde vrea sa ajunga filmul asta? Care e finalitatea lui? Mie nu-mi transmite nimic. Povestioarele, cele 10, care se vor a fi in mod subtil cu tenta morala, sunt ingrozitoare... L-as insulta pe Camus daca as considera totul absurd.

O profa de la universitate, extrem de revoltata pe acest film, zicea ceva de genul: au facut filmul doar ca sa-i arate muschii lui Brad Pitt... Totusi, tin sa subliniez, ca pe cat de grozavi pareau muschii lui, altele mi-au captat atentia... Dar nu merita sa le mai zic :) :) :) nu? As strica tot farmecul.

O data cu acest film, actorul ce intruchipeaza personajul central a trecut pe locul intai din lista preferintelor mele la capitolul actori. Explic de ce: 1) pastreaza veridicitate din prima secunda si pana la ultima; 2) se ridica deasupra a ceea ce ar fi putut dori de la el regizorul, adica ofera profunzime si culoare personajului; 3) imbibat la maxim de ultimele trairi din viata sa, Liam transcende prin rolul jucat si ne prezinta minut de minut rezultatul falnic al unui katharsis desavarsit. Naratiune impecabila. Decor auster. Personaje credibile (chiar daca pana acum nemaiintalnite si nelansate). Culmea este ca tot "griul" pe care-l vedem cu totii la inceput este dublat de culori extrem de vii, de puternice la o privire mai atenta inlauntrul tuturor celor haituiti de lupi. Cei care nu vad nicio valoare in acest film, indraznesc sa spun, se limiteaza la privirea superficiala a nonculorii, eu nu vad decat gri. Pacat! Pentru ca in interiorul tuturor celor ce gonesc catre regasirea eu-ului (centrului universului - vizuina lupilor: de care, de altfel, ei cred ca se indeparteaza), stau asezate frumos sentimente si amintiri (sotia, copiii, prietenii sau poate o noapte de amor dezgustatoare, dar ultima cel mai probabil...). Sa nu uitam ca suntem animati de un motoras inexplicabil numit suflet si oricat de gri ar parea totul in jurul nostru, ultima suflare pe care o dam, pentru care ne sacrificam, este ca sa coloram tot ceea ce detinem sau credem ca detinem si care ramane in urma noastra (material - arta sau imaterial - familia, trecutul). Rareori se intampla sa dai peste un astfel de film in zilele noastre, un film de-a dreptul reusit.

Mult profund fiind acest film, ma intreb inca daca i-am dibuit majoritatea sensurilor. Metafizicul aspectelor concrete m-au facut sa-mi pun semne de intrebare. Imi place enorm la acest film faptul ca vizeaza numai o categorie de destinatari cinefili, cei care vad dincolo de imagine si dincolo de replici, de sensul imediat, de realismul ciudat (care, de altfel, este doar un pretext, o pista spre imaginarul semnificant)... Un film cu personalitate, cu sensibilitate si mai ales cu pretentii de la spectator. E vorba de spectatorul interpret. Ideea e ca fiecare va percepe povestea prin prisma proprilor trairi si a propriilor "cicatrici", acumulate de-a lungul vremii, cicatrici care ne duc treptat spre stingerea spirituala. Si-apoi... operele noastre ne mai pot sau nu ne mai pot salva?

Uaaaa. De mult n-am mai vazut o comedie asa buna. M-am hlizit aproape incontinuu. Mi-a placut Jennifer Aniston parca mai mult decat Adam Sandler, sau poate ca doar rolul ei (oarecum mai central decat al celuilalt)... Iar Bailee Madison? Jos palaria! Se vede cat de bine e lucrat schimbul de replici. Desi previzibil, filmul asta nu poti sa nu-l savurezi clipa de clipa... Te amuza cumplit. Eu zic ca-si atinge scopul. :))

Sunt atat de multe lucruri pe care le gandesc vizavi de acest film, sunt atat de multe aspecte si simboluri care-mi trezesc curiozitatea. Si cu cat sap mai mult in personaje, scene/secvente si replici, cu atat gasesc mai multe chei sau, daca doriti, paliere de interpretare ... Chiar daca pentru o vreme, la inceputul vizionarii, mi-am zis ca e un film liniar si doar biografic, amploarea pe care o ia treptat, tumultul vietii lui Kane care-si construieste un imperiu, propria "piramida"(mormant), imi pune tot mai multe semne de intrebare. Un scenariu bazat pe fragmentarism, captiveaza atentia spectatorului caruia ii place sa asambleze piesele de puzzle... Ar face si reface la infinit aceeasi imagine, intocmai ca Susan Kane, dar descoperind de fiecare data noi si noi detalii, noi informatii care puse cap la cap contureaza acest perfect imperfect personaj (perfect prin imperfectiunea lui). Kane este un manunchi de firi: 1) omul puternic, influent, putred de bogat; 2) sotul perfect (ofera sotiei totul pe tava, mai putin insa din elixirul pur al vietii - nu se daruieste pe sine...); 3) Americanul autentic - "am fost, sunt si voi fi intotdeauna doar un American"; 4) tipul filantropului - daruieste iubire fara parcimonie, militeaza pentru drepturile muncitorilor; 5) narcisistul - cere in schimbul binefacerilor preamarire si adulatie (Leland ii ghiceste inca de la inceput adevarata fire si pastreaza cele doua reguli pe care doreste Kane sa le aplice la inceputul carmuirii ziarului si i le trimite atunci cand el decazuse deja din punct de vedere moral), inclusiv din partea sotiei pe care o foloseste pentru a-si verifica puterea de influentare (stie si el ca ea nu este si nu va fi niciodata o adevarata artista, dar cu toate acestea doreste sa simta puterea cuvantului lui... si evident, esueaza)... Declinul vietii lui incepe inca de cand avea sania Rosebud si nu pot sa nu vad in acest obiect un simbol al decadentei... In ansamblu, lineariatea povestii spre final atat de inchegata, transmite un soi de tristete: tristetea de-a a fi avut un singur cusur, cel care-a desirat intreaga tesatura... Kane nu a gasit in niciun om ceea ce cauta, pentru ca nu se gasea acel ceva decat in sine: (auto)aprecierea, (auto)admiratia. De n-ar fi avut aceasta adanca trasatura de caracter, lucrurile ar fi stat cu totul si cu totul altfel, dar cu siguranta n-ar fi putut fi atat de reusit. Imperfectiunea lui a redat perfectiune intregii pelicule.

Zahrada este un film a carui esenta se construieste intr-o maniera preludica si care-si atinge culminatia in ultimele minute. Intregul demers narativ, care este de altfel destul de static si oarecum contemplativ, prezinta aspecte ale intoarcerii la "nous"-ul platonician in timpul vietii pamanesti. Recastigarea autenticitatii trairii include, evident, abolirea timpului si dobandirea intelepciunii aproape supraomenesti. Nenumarate simboluri sunt tesute in acest tablou filmic, de altfel nuclee vizuale cu continut pur metafizic.Viziunea juriului de la Torino International Festival of Young Cinema asupra filmului s-a rezumat la: "For the new method he uses to combine three elements, the human, the natural and the supernatural, into a classic narrative shape." Recomand acest film cinefililor cu inclinatii spre teme ca: spiritualitatea, intoarcerea la origini, gasirea adevarului absolut etc. ;)

Emotionant pana la lacrimi! Nu pot sa nu apreciez jocul actorilor (cel mai cutremurator de realistic moment este cel in care George, aflandu-se la Martini, se roaga), scenariul (poveste fascinant-veridica), regia (perspectiva globala conduce catre un mesaj clar care nu are cum sa rateze tinta)... Intregul film este o pledoarie pentru "carpe diem" extrem de bine structurata. Romantismul este dozat cu masura, iar dramatismul povestii destinului lui George este spre final metamorfozat in apreciere, multumire. "Culegi ceea ce semeni!"

Un scenariu impecabil! Nu e de mirare c-a primit Oscar si pentru acest lucru. Ce ramane uimitor, este actualitatea problemei, viabilitatea. Este un film care poate fi analizat din cel putin doua perspective: prietenia si ambitia. Prietenia!... Cat de slabe sunt unele filme de azi care trateaza acest subiect. Nu ma gandesc mai departe de Social Network. Cat de static este, cat de banal tratat... Uitati-va la All about Eve daca doriti sa vedeti adevaratele relatii interumane care se incheaga, evolueaza, sunt pe punctul de-a se rupe, se refac etc.!... Aici, da viata!

Cand explorezi abisul fiintei, este foarte probabil sa gasesti sentimente refulate, amintiri, revolte suprimate, intimitate inabusita... Toate acestea o bantuie pe biata Nina, o ambitioasa, dar inocenta balerina. Se spune ca omul simte nevoia sa traiasca alaturi si printre oameni din teama de-a nu fi nevoit sa ramana singur cu el insusi si sa trebuiasca astfel sa se cunoasca pe sine, fiindca descoperirea propriei persoane poate fi tulburatoare si neasteptata. Lebada alba si lebada neagra apartin deopotriva firii Ninei, dar ele nu pot coexista decat pentru momentul unic al spectacolului, cand de altfel Nina se desavarseste in cele doua roluri, de fapt cele doua Nina: buna vs. rea, perfecta vs. imperfecta, senzuala/seducatoare vs. frigida etc. Mai exista de asemenea teoria operei care-si devoreaza creatorul. Alba Nina sfarseste prin a fi ucisa de cealalta Nina, lebada neagra, de fapt propria creatie. Numai asa a fost posibila nasterea desvarsirii, prin caderea sublima. Era absolut necesara moartea balerinei, o data ce idealul a fost atins, o data ce autorul si opera au reusit sa transmita mesajul absolut. Este unul dintre cele mai bune filme psihologice pe care le-am vizionat pana in prezent. Numai laude lui Darren Aronofsky! Iar Natalie Portman? Jos palaria!

O poveste complexa despre conditia umana, ”Dogville” este cu siguranta unul dintre cele mai originale filme pe care le-am vizionat. Cu un fir narativ nu foarte incalcit, dar extrem de bogat la nivelul semnificatiilor, filmul captiveaza prin simplitatea decorurilor (actiunea are loc pe platoul de filmare transformat intr-o ingenioasa plansa asemenea jocurilor clasice - plansa pe care care casele, usile, acoperisurile sunt sugerate prin linii si numai pionii sunt vii, intruchipati de personaje extrem de bine plasate si construite) si stimularea ratiunii si sensibilitatii. Este o poveste despre abisul care exista intre aparenta si esenta, este o poveste despre firea decadenta a umanitatii - prezentata aici la scara mica (dar perfect valabila la nivelul intregii lumi), este o poveste despre creatie, despre relatii interumane, despre animalitatea din oameni, despre mult prea cunoscutele dihotomii filosofice care claseaza fiintele in: bune-rele, iertatoare-razbunatoare, false-adevarate etc. In aceasta ”masinarie infernala” care se numeste Dogville si care este in acelasi timp un microcosmos, piecare piesa reprezinta un gand, un sentiment (refularea, lacomia, asuprirea etc. incarnate in fiecare din personajele existente). Subiectul poate fi privit dintr-o multitudine de unghiuri hermeneutice, ceea ce-i ofera o valoare aparte. Sunt mult prea multe de spus referitor la ”Dogville”... Daca mi-a placut Lars von Trier, acum, cu siguranta, imi place si mai mult.

Personajul Dave este intruchiparea absoluta a demitizarii vrajitoriei, de aceea deseori este atat de superficial implicat in toata problematica, poate si fiindca ridicolul care se vrea plasat la nivelul situatiilor, il acapareaza pe nesimtite. Si-apoi vocea gen “ben stiller” precum si coafura, il fac pe acest mic si timorat Dave sa nu fie suficient asimilat in naratiunea propriu-zisa. De fapt, toate acestea se datoreaza mult prea ne-experimentatului (sau poate doar nefamiliarizat cu filmele fantasy) actor Jay Baruchel. Spargerea vechilor mituri, precum si insertia unor aspecte “moderne” (de pilda – vrajitoria ajunge in anii 2000 ca simpla metoda de divertisment, se vinde ca un truc ieftin – v. personajul Drake Stone) fac din intregul film un amestec ciudat, care este, pe alocuri, presarat cu scene comice (comicul de situatie), care nu contrabalanseaza valoarea. La nivelul naratiei, vesnica lupta intre vrajitorul cel bun si vrajitorul cel rau nu iese din clasicul tipar, precum nici happy-endul al carui protagonist initial neinitiat devine “brusc si instantaneu” salvatorul omenirii. Evolutia in construirea personalitatii unui novice lipsit de incredere in sine este absenta de-a lungul filmului, ceea ce duce la ingrosarea automata a unui final putin spus fortat (uciderea Morganei in momentul in care nu poarta inelul e mult prea neverosimila, la nivel fantastic, evident, dat fiind faptul ca Dave nu stapaneste puterile nici cand poarta inelul sau un alt exemplu ar fi invierea lui Balthazar). Pentru un timp am crezut ca insertia stiintelor exacte (fizica) in sanul practicilor oculte va aduce un aer proaspat in acest gen de filme, dar a durat din pacate prea putin. Pacat!

Iata un film pentru care explicatiile, adaugirile, interpretarile si criticile de orice natura nu-si gasesc rostul, aceasta poate fiindca este o "opera termino" sau opera desavarsita despre care nu se poate spune nimic in plus, opera care vorbeste de la sine, care-ti transmite mesajul audio-vizual intr-un "ambalaj" perfect.

In Bruges: Unul dintre cele mai curioase amestecuri de macabru, ironie si umor negru. Variatiile de stari provocate te poarta spre un feeling cel putin bizar vizavi de personajele atat de realiste, desi extrem de atipice. Ar vrea sa contureze poate, aceste personaje, spiritul irlandez (data fiind originea lui Ray, Ken si Harry), cumva absurd si naiv. Dincolo de forma insa, ramane un univers pictural flamand care se reflecta in decorul urban medieval (turnuri, muzee, stradute, poduri, parcuri, "alcovuri", tablouri bruegheliene). Intreaga atmosfera oglindeste de fapt interiorul profund frustrat al acestor personaje in care creste si se construieste treptat si tot mai accentuat momentul "judecatii de apoi" (apropo de trimiterile evidente facute prin intermediul artei flamande) care se concretizeaza - evident - cu mortile lor infaptuite in cel mai straniu mod posibil. Moartea lui Ray nu este explicita, finalul constituind o "opera aperta" demna de intreaga pelicula. Coloana sonora este exceptionala. Vine ca o manusa scenariului, de altfel atat de firav (aparent), dar bine inchegat. La acest film am ras, am plans, m-am ingrozit, am speculat (dar a fost mereu imprevizibila continuarea), am tresarit, dar nu neaparat intr-un mod profund. Expresia fetei actorilor, accentul, gestica, imbracamintea, toate sunt aproape de o autenticitate desavarsita. Actorii? Mestrii!

Dupa parerea mea, un "da" hotarat. Multi vor spune: "mda, mda! intotdeauna regreti ceea ce pierzi si lupti ca sa recastigi. Simplu ca buna ziua. Nimic nou sub soare". Si-acest lucru, intr-adevar, nu poate fi departe de adevar. Cu totii ne-am invatat lectia. Corect? Dar de la IDEEA in sine (pe care o condamnati ca fiind veche, prea uzata) pana la "cum anume" o transpui in vorbe, reactii, scene intregi, personaje etc. este cale multa si trebuie minte ascutita (de fapt mai multe minti ascutite). Si toate acestea imbinate cu un umor de mare calitate, desavarsesc, dupa parerea mea, animatia care pluseaza foarte mult la capitolul umor-ironii (comic de limbaj - jocuri de cuvinte - a se vedea in acest caz traducerea romaneasca care se ridica la un nivel la care nu ma asteptam, comic de situatii - mai reusite parca decat partile 2,3, comic de caracter - a se vedea personajul Rumpelstiltskin - preluat din basmele fratilor Grimm si inserat atat de bine in naratia propriu-zisa si alte elemente de briz-briz care coloreaza foarte viu si inocent in acelasi timp decorul - de pilda vulnerabilitatea naiva a vrajitoarelor care "se topesc" cat ai clipi). Mai adaug atat, ca "Shrek Forever After" merita vazut la o calitate maxima pentru ca este lucrat in cel mai mic detaliu, iar tocmai detaliile fac ca aceasta animatie sa se deosebeasca mult de precedentele "Shrek" sau alte filme de animatie. Ii confera o autenticitate aparte. Vedeti si detaliile!

mmm. cum sa spun? anumite lucruri nu sunt deloc noi... cei doi care la inceput nu se suporta ajung sa se indragosteasca finalmente unul de celalalt? primul film care-mi vine in minte e recentul "the proposal"... apoi cand e vorba de peisajele minunate irlandeze (si specificul irlandez perfect inserat: dialect, superstitii etc), ma gandesc la "p.s. i love you"... dar! dar actorii transforma intreg hazardul intr-un adevarat deliciu... desi este previzibil totul inca de la inceput, n-ai cum sa nu apreciezi naturaletea jocului actorilor principali, sarmul lor aparte: el, un "good-looking guy", aparent rautacios si indiferent care se transforma incet-incet intr-un misterios sensibil; ea, o "americanca roscata" extrem de draguta, indragostita la inceput de ideea indragostirii (de fapt in cautarea "indragostirii")... in final suficient de puternica incat sa-si continue viata dupa alte reguli, de fapt dupa non-reguli... umorul nu este exploziv si nici personajele nu sunt conturate atat de "ingrosat" precum in "the proposal" ceea ce nu inseamna ca este rau, ci ca detine o originalitate subtila, cred, suficient de rafinata pentru o comedie romantica.

o comedie romantica care se vrea interesanta, incalcita/palpitanta si care ramane insa banala... usor fortata pe alocurea...