Childs_Play

Pe langa povestea adolescentului care descopera Femeia si sexualitatea, prin Malena filmul mai are si o a doua tema: confruntarea istoriei personale cu Istoria lumii; felul in care instante mai inalte si mai puternice decat individul ii influenteaza si ii schimba acestuia viata. La inceputul filmului, baietii se amuza dand foc unei furnici cu ajutorul unei lupe. Unul din ei se intreaba “Furnica o fi stiind ca moare?” si i se rapunde “Cine poate sti”. Cand am ajuns la finalul filmului, cu gustul acela amar, am facut suprapunerea Malena – furnica. Malena stia ca moare, dar cei care tineau lupa nu puteau fi opriti.

"Ai totul, mai putin un lucru: nebunia. Omul are nevoie de putina nebunie, altfel nu indrazneste sa rupa lanturile si sa fie liber." :)

Mesajul filmului este foarte important: contrar titlului, razvratirea adolescentina nu este fara cauza; adesea, copiii sunt mostenitorii problemelor pe care le creeaza parintii lor. Rebeliunea lor nu este numai impotriva autoritatii, ci in primul rand impotriva constrangerilor si nedreptatilor. Pentru prima data in cinematografie, furia adolescentina este prezentata ca fiind legitima si serioasa. Cu toate acestea, filmul este mai degraba DESPRE adolescenti decat PENTRU ei – la acea vreme adolescentii nu erau inca un public caruia sa i se acorde prea multa atentie si, chiar daca acest film incearca sa li se adreseze, o face pe limba parintilor lor. Dar imaginea de rebel a lui James Dean, reputatia sa, apoi moartea sa timpurie au adaugat un plus de greutate filmului iar actorului i-au intarit statutul de legenda.

Daca vreti sa vedeti cum aratau motociclistii rebeli inainte de Hell’s Angels, asta e filmul potrivit. Ca sa nu fiti dezamagiti, a fi biker rebel pe vremea aceea insemna sa faci parte dintr-un grup, sa dai buzna in orasele care-ti ies in cale, unde sa bei bere si eventual sa mai rastorni cate o masina, sa faci galagie si sa te amuzi pe seama celor batrani care nu-ti inteleg argoul sau muzica. Nu e cine stie ce, daca ma intrebati pe mine. Pana la urma, cetatenii “cuminti” ai orasului sunt cei cu adevarat violenti si care pun mana pe bate si pistoale pentru a-i alunga pe “cotropitori”. Din punct de vedere al actiunii filmul nu e cine stie ce, dar influenta pe care a avut-o se pare ca a fost foarte mare. Se presupune ca inspiratia pentru numele Beatles-ilor a venit de la unul din cele doua grupuri de motociclisti din film; jeansii, bocancii si geaca de piele au devenit obligatorii pentru orice razvratit care se respecta si Brando a reusit sa promoveze un fel de “institutie” a rebelului, a rebeliunii fara motiv, doar din dorinta de a iti manifesta individualitatea si de a te descarca. Intrebat “What are you rebelling against?” el raspunde “Whaddya got?” – se razvrateste impotriva oricarui lucru, doar de dragul de a o face, de a fi diferit de “square-heads”. La fel e si bataia cu Chino, seful bandei rivale; cei doi se lupta fara sa stie prea bine de ce fac asta.

Filmul In The Mood For Love al lui Wong Kar-Wai este unul dintre cele mai frumoase si poetice pe care le-am vazut. Din punct de vedere al actiunii, filmul nu este foarte ofertant si probabil ii va plictisi pe cei obisnuiti cu ritmuri mai alerte si cu filme in care tot timpul se intampla ceva si se produc rasturnari de situatie. In The Mood For Love nu isi doreste in primul rand sa povesteasca ceva – in sensul de relatare a unor intamplari – ci sa creeze stari, sa surprinda emotii. Are o anumita lentoare si repetitivitate si totul este lent, de la miscarile personajelor la curgerea timpului. Este un film care cu siguranta merita vazut, dar nu se potriveste oricui; e nevoie de rabdare si sensibilitate pentru a te adapta acelui ritm si a trece dincolo de coaja lucrurilor, pentru a te bucura cu adevarat de el.

“8 1/2″ mi s-a parut mai greu de urmarit decat celelalte filme ale lui Fellini pe care le-am vazut si am fost norocoasa ca citisem cate ceva despre regizor inainte sa-l vad, pentru ca asta m-a ajutat sa descifrez mai usor diverse chei presarate prin film. Dar trebuie sa recunosc ca mi s-a parut mai dificil – insa daca aveti rabdare pana la final veti vedea ca totul se asaza, se incheaga si prinde sens.

Ce este interesant la film este ca incearca sa nu cada in clisee; personajele nu sunt prezentate numai in alb si negru, ci sunt o multime de nuante pe care le surprind. David este, fara indoiala, un escroc – atat in afaceri, cat si in viata personala. Totusi, nu se poate spune ca incearca doar sa profite de naivitatea unei pustoaice de 16 ani (in Anglia aceasta este the age of consent), ci se si implica emotional si incearca sa ii ofere acesteia ceea ce ea isi doreste. Personajul cel mai interesant este, de departe, Jenny. In conturarea ei nu s-a mers pe linia clasica de “saraca victima naiva” si asta da cel mai mare farmec filmului. Da, Jenny este si naiva – este la o varsta la care nu se poate lauda cu prea multa experienta de viata – dar este in acelasi timp si foarte inteligenta. Se grabeste sa se maturizeze, dar incearca si sa faca niste alegeri responsabile. Nu se poate spune ca nu stie deloc in ce se baga – atunci cand vede ca David fura o harta si cand afla in ce constau afacerile lui ea alege totusi sa ramana alaturi de el. Este adevarat, David este foarte convingator si ametitor in argumente, dar si ea inchide ochii si accepta cam usor justificarile lui. Atata timp cat afacerile lui, chiar si necurate, ii pot asigura confortul si viata luxoasa cu care a obisnuit-o, este dispusa sa accepte acest lucru. Este o parte a ei care se revolta fata de aceste lucruri… dar nu suficient. All in all e un film OK – amuzant, witty, nu foarte judgemental si care iti ridica o serie de intrebari, dar nu te oboseste prea mult.

Life Of Brian este filmul cel mai inchegat din cele ale Pythonilor pe care le-am vazut, are continuitate, pare un film mai “matur”. Dar este si cel mai ireverentios dintre toate, cel care a starnit cele mai multe controverse si cu siguranta ca nu va fi pe placul multora pentru ca lasa impresia ca nu e nimic mai mult decat o satira la adresa primilor crestini. Filmul este intr-adevar plin de umor si, asa cum au afirmat chiar cei care l-au creat, nu il prezinta in niciun moment pe Isus in vreo ipostaza nepotrivita. In schimb, prezinta o societate de bezmetici in care un om ajunge sa fie luat drept Mesia pe nepusa masa. Si atunci, prin contagiune, poti crede ca si primii crestini au fost cam la fel de dusi de-acasa. Uneori comedia si religia nu se inteleg prea bine, asa ca probabil nu este un film pentru toata lumea. Si e pacat, pentru ca are momente la care razi cu lacrimi: graffiti si gramatica latina, bataile cu pietre, lupta pentru dreptul de a avea copii chiar daca e biologic imposibil sa-i ai (simbol al luptei impotriva opresorilor… sau realitatii) etc. Cred ca i-a magulit toata valva pe care au starnit-o cu filmul asta si au si folosit tot zgomotul creat pentru promovare. O prezentare a filmului sustinea ca este “So funny it was banned in Norway”.

Peter Sellers in triplu rol este extraordinar (Capitanul Mandrake, Dr. Strangelove si Presedintele Muffley) – personajele sunt interpretate exceptional, fiecare are individualitate, sunt perfect independente, actorul fiind renumit pentru usurinta cu care isi schimba aspectul si vocea. Daca imi amintesc bine, planul initial era ca Sellers sa joace chiar si un al patrulea rol, dar s-a renuntat la idee ulterior. (Tot pe Peter Sellers l-a ales Kubrick si pentru Claire Quilty, personajul ciudat si misterios din Lolita.)

Probabil cea mai cunoscuta scena din “La dolce vita” este cea a Sylviei (Anita Ekberg) in Fontana di Trevi – se spune ca actrita ar fi afirmat ca ea, prin acea scena, a facut filmul celebru, si nu invers.

Rashomon a fost un film cu foarte multa influenta si care merita vazut. Se spune ca acesta este filmul care a facut cinematografia japoneza cunoscuta publicului occidental, desi japonezii nu au considerat, la acea vreme, ca filmele lui Kurosawa sunt reprezentative pentru cultura lor. In plus, tot filmul a dat si numele Efectului Rashomon (referitor la subiectivitatea perceptiei, justifica faptul ca mai multi participanti la un eveniment pot produce relatari diferite, dar la fel de plauzibile, ale acestuia). Fiind la primul contact cu filmele lui Kurosawa, am fost totusi putin surprinsa de teatralitatea excesiva a interpretarii. Tot surprinzatoare, dar si interesanta, mi s-a parut alegerea muzicii.

Am ajuns sa-l vad dupa ce am gasit intamplator un fragment din The Holy Grail pe Youtube – cel despre filosofia marxista (OK, a bit of geeky humor here); mi s-a parut de-a dreptul ilar. Si momente ca acesta mai sunt o multime in film – demonstratia ca o femeie este vrajitoare da dovada de o logica “impecabila”, apoi mai sunt iepurasul-troian si iepurasul sangeros si Sfanta Grenada din Antiohia si multe, multe altele… Are gag-uri bune, are si o doza suficienta de sarcasm, este caricatural si ireverentios (se ia de legendele medievale fara prea multe menajamante) si merita sa fie vazut. Atentie insa ca sunt si scene nu foarte child-friendly si – din punctul meu de vedere – nici macar amuzante: macelarirea unui cavaler sau aruncatul cu animale sau deseuri animale peste zidurile castelului (nu cred ca trebuie sa fii activist PETA ca sa nu vezi nimic haios intr-o vaca azvarlita de la etaj).

Sa incep cu cele bune: mi s-a parut foarte amuzant fragmentul de inceput, The Crimson Permanent Assurance, cu batranii contabili/sclavi care se transforma in pirati si iau cu asalt alte piete, inarmati cu ce le-a pus biroul la dispozitie. Este o lupta pe viata si pe moarte in lumea finantelor si este o scena construita cu foarte mult umor si atentie. Apoi a fost acceptabila satira la adresa catolicilor si a politicii lor de interzicere a mijloacelor contraceptive (“God has blessed me so much I can’t afford to feed you anymore”) – dar in afara de asta nu am mai gasit ceva de ras in tot filmul. Are imagini prea tari pentru a mai fi si amuzante, se merge prea departe in incercarea de a soca. Bebelusi insangerati, coruri de copii care canta despre sperma, suvoaie de sange improscat peste tot si macelariri in direct – cu tot cu imagini ale organelor in chestiune, un barbat care cred ca a petrecut 10 minute sau mai mult vomitand intruna pentru ca in final sa explodeze… E mult prea mult si nu este in niciun caz haios. Chiar stau si ma intreb ce au vrut sa faca? Nu cred ca te poti astepta sa faci pe cineva sa rada cu asa ceva. Ba mie chiar mi s-a intors stomacul pe dos si pur si simplu m-am chinuit sa vad restul filmului pentru ca dupa un asemenea spectacol nu-mi mai doream decat sa mananc un kil de lamai si sa ma uit la desene animate. Poate sa zica oricine orice – eu cu siguranta nu vreau sa mai vad un astfel de film vreodata. Nu cred ca am intalnit vreun film care sa fie mai departe de ideea de comedie decat acesta. Ideea de la care au pornit poate a fost comica, dar realizarea - sangeroasa si grotesca.

Preferata mea este pisica :D . Chess, Chessur, The Cheshire Cat – este o incantare mata asta. Cu zambetul ei de Joker, cu vocea languroasa si inselatoare, carismatica si expresiva, pisica asta o sa ajunga departe, mark my words. Fie ca se incolaceste sau se descolaceste in fum, ca apare sau dispare, ca leaga intrigi sau ajuta, e ceva in Chess care te vrajeste. Nu stii daca poti sa ai incredere sau nu in el, nu stii daca iti zambeste sau ranjeste fioros, dar nu poti sa-ti iei ochii de la el. E pur si simplu hipnotic.

The Imaginarium of Doctor Parnassus: o poveste facuta din mai multe povesti. Are rasturnari de situatie, e imprevizibil si te tine cu sufletul la gura. Si e plin de actori pe care e o placere sa-i vezi jucand. (Pe mine m-a fascinat Tom Waits in rolul lui Mr. Nick, Diavolul care iubeste mai mult jocul decat miza.) E adevarat, filmul mai are si scapari, mai ales la nivelul logicii narative. Nu prea stii exact ce e cu acest Imaginarium, daca este subconstientul vizitatorului sau al lui Parnassus si ce reguli il controleaza? De ce unii oameni se intorc din oglinda si altii nu? Dar pana la urma chiar tema filmului ii permite sa fie asa: imaginatia nu este ordonata si cursiva, ci exploziva, haotica si surprinzatoare si intotdeauna ramane o doza de mister sau inexplicabil cand vorbesti despre ea, ceva ce nu poti cuprinde pe de-a-ntregul. Iar filmul este o calatorie intr-o lume interesanta si uimitoare care merita facuta.

Nuovo Cinema Paradiso nu este numai un film despre cinema, ci despre viata in raport cu cinema-ul – despre prietenie, dragoste, maturizare. Alfredo isi invata micul prieten cum sa foloseasca proiectorul si ii da lectii de viata citandu-i replici celebre din filme; indragostit pentru prima oara, Salvatore o va filma pe ascuns pe Elena, facand filme mute in care iubita sa are eleganta unui star de cinema. Intors din armata si nemaiputandu-se adapta, Salvatore este convins de Alfredo sa plece in lume pentru a-si implini destinul – si va ajunge sa regizeze filme (superba scena in care batranul orb ii vorbeste tanarului despre necesitatea plecarii stand pe o plaja pustie, plina de ancore ruginite, risipite pe nisip). Cand se intoarce pentru inmormantarea prietenului sau, Salvatore va asista si la daramarea cinematografului copilariei si adolescentei sale si, prin aceasta, la moartea unei lumi. Nu in ultimul rand, cadoul lui Alfredo pentru invatacelul sau, mostenirea pe care i-o lasa, este un montaj cu toate saruturile pe care le decupase din filmele care au rulat la cinematograf si pe care le pastrase inca de cand Toto era copil. Este un final fermecator – o promisiune tinuta peste ani; tot ce e mai frumos in cinematografie, toate momentele odata interzise, intr-un film de dragoste facut numai si numai pentru ochii celui care nu si-a putut trai dragostea pentru a-si implini destinul.

O interogatie despre bine si rau, despre natura umana, despre ce e adevarat si ce e drept si cine poate decide toate aceste lucruri. Si pe langa toate acestea, un poem vizual cum rar mai intalnesti.

Bleu este un film foarte pictural, culoarea din titlu apare in decoruri, in lumini, in detalii – dar nu va imaginati un film inregistrat in totalitate in albastru. Nu este ceva suparator. Kieslowski se joaca cu accentele ca un pictor – o camera albastra, o piscina, vitraliile, lumina de diferite intensitati si nuante, apoi diferite obiecte de decor… Oricum, dupa primele secvente ale filmului (si sugestionat si de titlu) deja vei avea ochiul antrenat sa caute exact acele pete de culoare.

Culoarea cea mai importanta in acest film este albul – de la imaginea lui Dominique, o viziune in rochie de mireasa, la albul cerului, zapada Poloniei, albul diplomelor care i-au devenit inutile… Apoi albul ferestrei in care isi vede sotia cu alt barbat, albul statuetei in care isi proiecteaza fosta sotie, frumoasa dar rece; pielea de marmura, in cearsafuri de un rosu imperial, a unei Dominique recastigate etc. Ca si in cazul lui Bleu, pe masura ce se deruleaza filmul devii fara sa vrei atent la detaliile care fac referire la culoarea din titlu. Albul nu are conotatia obisnuita, de puritate – sau mai bine zis nu are numai aceasta conotatie – amintirile din viata fericita alaturi de Dominique sunt albe, dar si momentele triste la fel. Albul nu e pur, sau bun, la fel cum nu e impur sau rau – dincolo de semnificatia culturala, el este trait mai mult ca senzatie – opac pentru amintiri si crud, incandescent, pentru momentele cu incarcatura emotionala foarte puternica. Dintr-un anumit punct de vedere se poate spune ca si personajele sunt mereu albe: sunt ca niste foi de hartie cu doar doua fete, dar fara nicio nuanta. Toate cele trei personaje importante incep filmul intr-o pozitie, pentru ca la final sa fie exact in cea opusa – dar schimbarea se face exact ca si cum ai intoarce o foaie, nu are loc un proces de durata, nu ii surprinzi nuantele. Karol este invins in Franta si din momentul in care ajunge in Polonia isi va schimba viata in una de invingator. Da, acumularea averii, dezvoltarea afacerii si invatarea francezei iau timp, dar in interior Karol nu se mai schimba. Dominique este un monstru la inceputul filmului, pentru ca la sfarsit, printr-o inversare brusca de situatie, sa devina o victima iar Mikolaj isi doreste sa moara dar se razgandeste tot brusc atunci cand Karol trage cu un glont orb in el. Egalitatea despre care vorbeste filmul lasa si ea loc mai multor interpretari: pe de o parte, Karol se plange in fata instantei de tratamentul nedrept la care e supus pentru ca nu vorbeste limba franceza. In Polonia, cei bogati sunt “mai egali” decat cei saraci si au alte drepturi. Inegalitatile dintre Est si Vest il pun pe polonez in dificultate. Nu in ultimul rand, a se razbuna pe Dominique inseamna pentru Karol a restabili egalitatea. Razbunarea este pentru el un mod de a echilibra balanta. Egalitatea din Blanc e foarte vindicativa – lucrurile se niveleaza prin suferinta si pierdere: Dominique ii insceneaza lui Karol incendierea coaforului, el ii insceneaza o crima; ea ii ia tot ce are in Franta, el ii ia libertatea in Polonia etc.

Asa cum zice si prezentarea de la inceputul filmului, Timpul a fost bland cu povestea asta care inca mai aduce atata bucurie. Cantecele, costumele, jocul actorilor, totul este minunat. Un film care merita (re)vazut.